Cruciadele au constituit un fenomen de amploare în viața politică a evului mediu occidental, atât prin durata lor de mai multe secole, cât şi prin implicaţiile multiple ce le-au avut în diferitele sectoare ale vieţii sociale, politice, religioase şi culturale. Născute dintr-un sentiment moral-religios, care s-a suprapus evidentelor interese materiale, cruciadele au fost rând pe rând privite de istoriografie, când ca o epopee eroică, hrănită de un ideal nobil, când ca o exaltare mistică sau formă de agresiune nejustificată. Indiferent de felul cum au fost judecate, importanţa cruciadelor nu poate fi negată. Prin ele, două civilizaţii şi culturi total diferite, creştină şi musulmană, occidentală şi orientală, s-au întâlnit la sfârşitul sec. XI.
Cruciada în sine, nu înseamnă numai consemnări de date şi fapte, constatarea unor urmări politice, economice şi culturale, ea dezvăluie un întreg mecanism de gândire a europeanului, gândirea omului medieval, universul său intim, dominat de precepte religioase, la rândul lor îmbibate de credinţe ancenstrale privind existenţa. Nu a fost o simplă expansiune, ci o coliziune între societăţile islamică, bizantină şi occidentală.
Cruciadele au însumat practic, politica externă a papalităţii şi a Europei apusene, având la bază ideea uinităţii politice a Europei, a unui imperium mundi, continuator al Imperiului roman, patronat de Roma, prin Biserica Catolică. După expresia istoricului A.S. Atiya, trebuiesc privite ca o imensă demonstraţie a idealului medieval de unitate politică suprastatală, de înfăptuire a acelei respublica christiana cu caracter universal, prin care, călugărul Hildebrand de la mănăstirea Cluny, Burgundia, devenit papa Grigore al VII-lea, promotorul şi iniţiatorul cruciadelor, a promovat o politică de centralizare a Bisericii faţă de Roma şi un universalism politic de netăgăduit. Astfel, prin „bula papală” din 1705 sau „Dictatul papal”, cum s-a numit, s-a promulgat supremaţia papei asupra întregii lumi creştine, afirmarea pretenţiei papei de unic conducător al acestei lumi, văzută fără graniţe în termeni fără echivoc.
Creştinătatea a existat nu doar ca o simplă expresie mistică, ci ca o noţiune politică, o arie de civilizaţie şi cultură, opusă civilizaţiei islamice şi de aceea ele nu s-au putut ignora, deşi se excludeau reciproc. Armele lor, cu care s-au înfruntat, au fost aceleaşi: djîhad-ul („războiul sfânt” musulman) şi cruciada.
Lumea musulmană devenise periculoasă pentru Occident. Raporturile cu Apusul culminaseră în schisma religioasă din 1054. Aşadar, situaţia era prielnică unei intervenţii militare din Ocident, în conformitate cu noţiunea de creştinism. Deşi cruciadele au fost promulgate de Biserică, având un caracter religios la început, în timpul anilor, ele au devenit adevărate expediţii militare, de cucerire şi colonizare, conduse de cele mai multe ori de diverşi principi. Până la urmă, cruciada în sine n-a fost decât o iluzie care a hrănit sufletele multe secole, împingând oamenii spre acţiune, îmbrăcând dorinţe, năzuinţe, vise de împlinire nerostite, neclar definite, fiind pentru prima dată în istorie când masele populare, înrolate sub semnul crucii, au luat parte, determinând şi pe cei mai simpli oameni să se afirme prin acte de bravură, eroism chiar în iniţiative politice şi militare.
Cruciadelele au avut şi un revers. Ciocnirile dintre creştini şi musulmani au dezvăluit latura cea mai crudă a firii omeneşti, atât din partea unora, cât şi din partea celorlalţi, ducând la omucideri în masă, progromuri, persecuţii de tot felul. Ele nu s-au încheiat cu secolul XIII, cum îndeobşte se cunoaşte şi nici nu s-au identificat cu durata Regatului latin al Ierusalimului, ci au mai continuat, până la sec. XVII, când, practic expansiunea otomană, o nouă stăpânire cu caracter universal, alimentată de o ideologie religioasă s-a stins.
De remarcat este faptul că, şi ţările române au fost implicate destul de mult în lupta cu islamul, aducându-şi aportul lor în încercarea de a stopa pătrunderea otomanilor în vestul Europei, ceea ce adus la recunoaşterea domnilor noştri ca fiind figuri legendare ale istoriei, de către marile domnii ale vremii, din întreaga lume europeană.
Asfel, domnii români primesc titluri onorifice ca „atletul creştinătăţii” (Ştefan cel Mare şi Sfânt), „principe preacreştin” (Petru Rareş), iar alianţa cu ei a fost căutată la curţile de la Viena şi Madrid, la Roma sau Veneţia. Planurile de cruciadă din sec. XVI îi cuprind în luptă şi, indiferent dacă cruciada a avut loc sau nu, Țările Române au apărat neînfricate frontul de la Dunăre, fapt recunoscut şi apreciat de diplomaţii timpului.
Ca o concluzie de final, putem afirma cu tărie şi mândrie în acelaşi timp că, românii nu şi-au apărat doar neamul şi pământul, ci, pătrunşi de credinţa ortodoxă, în frunte cu domnitorii credincioşi au luptat în mod special pentru a nu fi făcuţi păgâni, ca Dumnezeul lor Întreit, să nu fie pângărit şi limba lor sfântă să nu piară, ducând o luptă de apărare şi nu de expansiune.
Preot Biţă Bonea