Atunci când, cu ochii minţii, privim spre Înălţare, înţelegem că aceasta, în mediul cel plin de har al vieţii, reprezintă o stare plină de însufleţire, ca rod al mişcării dobândite prin Înviere De aceea, în demersul nostru duhovnicesc nu putem decupla Învierea de Înălţare, nici invers, pentru că Învierea şi Înălţarea, în conţinutul soteriologiei creştine, reprezintă acte sau lucrări fundamentale, prin care i se oferă omului mântuirea sau înălţătoarea viaţă trăită în Duhul lui Hristos.
Învierea lui Hristos este fundamentul propovăduirii creştine, pentru că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14). De aceea, spre bucuria Duhului sădit în inimile, în cugetele şi în sufletele noastre, noi trebuie să absorbim cu toată fiinţa noastră veridicitatea Învierii lui Hristos, prin care ne-am învrednicit a fi purtătorii chipului Chipului „lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col. 1, 15).
Dacă ne depărtăm de Hristos, înseamnă că alegem să trăim în blestem, înlăturând binecuvântarea ce izvorăşte din Înviere, ca rod al vieţii şi al luminii celei adevărate. De aici înţelegem motivul pentru care viaţa noastră nu poate fi lipsită, în conţinutul său, de credinţa în Înviere. Raţiunea de a fi a Învierii este Înălţarea, deoarece viaţa sau lumina, redobândite prin biruinţa Învierii, nu-şi dovedesc eficienţa dacă nu sunt dăruitoare de Înălţare.
De Dumnezeu luminaţii Sfinţi Părinţi spuneau că Învierea fără de Cruce este imposibilă, aşa cum şi Crucea fără de Înviere este de prisos. De aceea încheiem meditaţia la Înălţare, dezvoltând trăirea patristică şi spunând că Înălţarea fără de Înviere este imposibilă, iar Învierea fără de Înălţare nu şi dovedeşte adevărata raţiune.
Dr. Eduard Traian Popescu,
Paraclisul Mitropolitan
„Sfântul Gheorghe Vechi”