Participăm astăzi la o critică a dominării naturii de către om, dominare în care prezidă principiul utilitar. În acelaşi timp, au început să fie luate măsuri de apărare a naturii (reevaluarea metodelor de directive economice, producerea reciclajelor asimilabile prin proces natural). Astfel, etica ecologică se dezvoltă, iar conştiinţa colectivă se pronunţă contra modelului consumist, cerând creşterea (sporirea) responsabilităţii morale şi juridice în faţa prejudiciilor cauzate naturii. Eforturile întreprinse pentru găsirea unor soluţii vor fi cu atât mai fructuoase, cu cât principiile care fondează atitudinea omului în faţa naturii denotă un caracter predominant creştin, şi nu strict umanist. Problemele ecologice au în esenţă un caracter antropologic, fiind provocate de om, iar nu de natură, motiv pentru care multe dintre răspunsurile menite să soluţioneze criza ecologică pornesc din cercetarea sufletului omenesc, şi nu din cercetarea economiei, biologiei, tehnologiei sau politicii.
Biserica Ortodoxă, conştientă de responsabilitatea sa în faţa lumii, este profund preocupată de problemele provocate de civilizaţia contemporană. Printre acestea, problemele ecologice ocupa un loc important.
Astăzi, faţa pământului este alterată la scară planetară. Nucleul pământului, solul, apă, aerul, lumea animală şi vegetală sunt afectate. Natura înconjurătoare este aproape toată supusă serviciilor omului care, ne mai satisfăcându-şi diversitatea darurilor sale, exploatează fără reţinere ecosistemele întregi. Activitatea umană, atingând o amploare comparabilă proceselor biosferei, creşte în permanenţă graţie accelerării ritmului dezvoltării (progresului) ştiinţei şi tehnicii. Poluarea universal, agro-tehnologia iraţională, distrugerea pădurilor şi a solurilor antrenează înăbuşirea activităţii biologice şi reducerea inevitabilă a diversităţii genetice a vieţii. Resursele minerale nerefăcute ale nucleului pământului se epuizează puţin câte puţin, iar rezervele de apă în stare pură sunt reduse. Cantitatea de substanţe dăunătoare pare evidentă, neasimilabilă şi expusă acumulării în biosferă. Echilibrul ecologic este, astfel, distrus, rupt; omul este confruntat cu apariţia proceselor dăunătoare ireversibile ale naturii, ale căror prejudicii sunt purtate de puterea producţiei naturale.
Toate acestea se produc pe fondul unei creşteri masive atât de nejustificate a consumismului în ţările dezvoltate, acolo unde aspiraţia pentru lux şi opulenţă au devenit lege. Această situaţie împiedică dreapta şi corecta distribuire a resurselor naturale, atribute care sunt comune, totuşi, întregii umanităţi. Consecinţele crizei ecologice sunt din cele mai grave nu numai pentru natură, ci şi pentru om, de care el este organic legat. Astfel, pământul a ajuns în pragul unei catastrofe ecologice globale.
Consecinţă a căderii omului şi a îndepărtării de Dumnezeu, relaţia omului cu natura a fost pervertită încă de la început, iar păcatul a influenţat negative nu numai omul, ci şi lumea înconjurătoare. Sfântul Apostol Pavel spune că: “Căci făptura a fost supusă deşertăciunii- nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o- cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8,20-22). Natura reflectă ca într-o oglindă primul păcat al omului. Germenele păcatului, atingând inima omului, a produs, aşa cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, „spini şi pălămidă”(Facere 3, 18) pe pământ. Unitatea organică a omului şi a naturii înconjurătoare, care exista înainte de cădere, a devenit imposibilă din cauza caracterului individualist al omului. În relaţiile sale cu natura, relaţii care au luat un vădit caracter utilitar, umanitatea s-a lăsat ghidată din ce în ce mai mult de motivele sale egoiste. Ea a început să uite că Dumnezeu este singurul Stăpân al Universului (Psalmul 23, 1), Căruia Îi aparţin „cerul şi cerurile cerurilor, pământul şi toate cele de pe el”, omul însuşi făcându-se intendent (administrator) al bogăţiilor lumii, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Supunerea naturii şi posesia pământului (Facere 1, 28), la care omul este chemat după voia lui Dumnezeu, nu înseamnă că totul este permis. Aceasta înseamnă doar că omul este purtătorul imaginii Creatorului Împărăţiei celeste şi, după cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, având acest privilegiu, omul trebuie să-şi demonstreze demnitatea sa nu prin dominarea violentă a naturii înconjurătoare, ci prin păstrarea şi cultivarea (Facere 2, 15) regalităţii sublime a naturii, de care omul va răspunde înaintea lui Dumnezeu.
Criza ecologică ne obligă să regândim şi să revizuim atitudinea noastră în ceea ce priveşte lumea înconjurătoare.
Participăm astăzi la o critică a dominării naturii de către om, dominare în care prezidă principiul utilitar. În acelaşi timp, au început să fie luate măsuri de apărare a naturii (reevaluarea metodelor de directive economice, producerea reciclajelor asimilabile prin proces natural). Astfel, etica ecologică se dezvoltă, iar conştiinţa colectivă se pronunţă contra modelului consumist, cerând creşterea (sporirea) responsabilităţii morale şi juridice în faţa prejudiciilor cauzate naturii. Eforturile întreprinse pentru găsirea unor soluţii vor fi cu atât mai fructuoase, cu cât principiile care fondează atitudinea omului în faţa naturii denotă un caracter predominant creştin, şi nu strict umanist.
Problemele ecologice au în esenţă un caracter antropologic, fiind provocate de om, iar nu de natură, motiv pentru care multe dintre răspunsurile menite să soluţioneze criza ecologică pornesc din cercetarea sufletului omenesc, şi nu din cercetarea economiei, biologiei, tehnologiei sau politicii.
Natura nu este în întregime transfigurată, nici nu piere prin ea însăşi, ci sub acţiunea directă a omului. Astfel, starea sufletească a omului joacă un rol decisiv în această luptă.
Legătură strânsă dintre antropologie şi ecologie este foarte clară în epoca noastră, ţinând cont de faptul că lumea traversează în acelaşi timp două crize: spirituală şi ecologică. În lumea contemporană, omul pierde conştiinţa că viaţa sa este un dar de la Dumnezeu. Degradarea spirituală a personalităţii întreţine degradarea naturii, în măsura în care omul devine incapabil de a acţiona transfigurator asupra lumii.
Rezolvarea întreagă şi deplină a crizei ecologice este imposibilă într-un context de criză spirituală. Această afirmaţie nu înseamnă în nici un caz că Biserica nu întreprinde eforturi de a salva natura. Dimpotrivă, ea nutreşte speranţa unei schimbări positive a relaţiilor dintre om şi natură şi aspiraţia unei societăţi renăscând spiritual. Fundamentul antropologic al problemelor ecologice ne arată că nu putem schimba lumea inconjutaroare decât în măsură schimbării noastre interioare; tocmai de aceea, transfigurarea naturii trebuie să înceapă cu transfigurarea sufletelor. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul nu va putea să transforme pământul în paradis, decât numai atunci când va purta paradisul în el însuşi.
Bibliografie
- Clement, Oliver, Le renouveau de l’Eglise, în <<Contacts>>, XVI, nr. 48, 1964, p. 254-290.
- Evdochimov, Paul, Vârstele vieţii spirituale, Ed. Christiana, Bucureşti, 1993.
- Idem, La culture a la lumiere de l’Orthodoxie, în <<Contacts>>, vol. XIV, nr. 57, 1967, p. 10-34.
- Ignatie IV, Patriarhul Antiohiei, Salvarea creaţiei, Ed. Desclee de Brouwer, Paris, 1989.
- Meyendorff, John, Byzantine Theology, New York, Fordham University Press, 1974.
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006.
- Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.
- Idem, Le Saint Esprit dans la theologie et la vie de l’Eglise Orthodoxe, în <<Contacts>>, vol. XXVI, nr. 87, 1974, p. 227-256.
- Zizioulas, Jean, La vision eucharistique du monde et l’homme contemporain, în <<Contacts>>, vol. XIX, nr. 57, 1967, p. 83-92.
Prof. Stăiculescu Angel-Cristian
Seminarul Teologic
„Sfântul Grigorie Teologul” din Craiova