Avva Iosif din Panefo spune că: „Dacă vrei să te faci monah, fă-te ca focul arzând tot” (Patericul, Episcopia Ortodoxa Romana, Alba Iulia 1990, p. 111), fiind cuprins de dor şi dragoste de Dumnezeu, de râvnă în războiul nevăzut şi de înflăcărare în rugăciune şi în mărturisirea credinţei. După avva Agahton, monahul se cuvine să fie „lucrător şi luptător” (Ibidem, p. 24), iar un alt părinte cere “a fi răstignit faţă de patimi şi a fi gata la tot necazul pentru Dumnezeu” (Ibidem, p. 355).Avva Macarie întrebând doi pustnici cum poate să se facă monah, primeşte acest răspuns: „De nu se va lepada cineva de toate ale lumii, nu poate să fie monah”( Ibidem, p. 130). Lepădarea de lume ca primă condiţie a urmării lui Hristos este urmată de lepădarea de sine care se lucrează prin ascultare şi prin tăierea voii. De aceea, avva Nil, fericeşte pe monahul care se socoteşte pe sine „lepădătura tuturor” (Ibidem, p. 156). După Pateric, monahul îmbunătăţit şi-a dobândit discernământul sau „dreapta socoteală”, fiind „plin de bună mireasmă a Duhului Sfânt” (Ibidem, p. 204). Monahul pune zilnic „început bun”, aşa cum spune avva Pimen despre avva Pior. Avva Pimen ne atrage atenţia că: „nu este monah cârtitorul, nu este monah răzbunătorul, nu este monah mâniosul” (Ibidem, p. 178). Monahul îmbunătăţit se vede pe sine “mai prejos decât toată zidirea” (Ibidem, p. 179, p. 209). Monahismul nu este rezultatul influenţelor păgâne elegiste asupra Bisericii vechi, nici apariţia monahismului ca o reacţie la dispariţia fenomenului concret al martiriului din Biserica postconstantiană, cu toate că între monahism şi martiriu există o strânsă legătură (Fairy Von Lilienfeld, Spiritualtatea, Editura Mitropoliei Olteniei, 2006, p. 9). Monahismul pustiei şi monahismul în general evoluează din fenomenul profetismului itinerant, al didascălilor momohismului timpuriu al pustiei – profeţi şi apostoli, care, în Biserica veche, mergeau din cetate în cetate propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu aşa cum este ea prezentată în cuvintele Mântuitorului, redate cu precădere în evangheliile sinoptice (Ibidem, p. 10). Monahismul este la fel de vechi precum Biserica, monahismul continuând modul de vieţuire al comunităţilor primare creştine, aşa după cum este el prezentat de către Sfântul Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor (Pr. Lector Univ. Dr. Picu Ocoleanu, Introducere în Genealogia Teologică a Monahismului Creştin, Harisma filosofiei duhovniceşti, Editura Christiana, Bucuresti, 2008, p. 7). Sfântul Ioan Casian va trage ultimele concluzii, spunând că monahismul chinovial ar fi cea mai veche formă de vieţuire monastică, ea fiind urmarea directă a comunităţii din Ierusalim. Ulterior vor apărea monahii idioritmici şi cei sarabaiţi (pseudo-monahi), primii ca o tindere mai directă către perfecţiune, cei din urmă ca o formă patologică a vieţii monahale. Multă vreme, teologii s-au mulţumit cu aceste explicaţii care confereau monahismului o aură apostolică. Teologul evanghelic Hermann Weingarten, ne arată că originile vieţii monahale ar trebui căutate în cultul păgân al lui Serapis, deoarece Egiptul este patria cultului lui Serapis, dar savantul german Erwin Preuschen va demonta această ipoteza arătându-i lipsa de fundament.Monahismul a fost din totdeauna o realitate în viaţa Bisericii, monahismul este o formă autentică de viaţă bisericească, de aceea nu numai că s-a născut în Biserică, ci constitue Biserica şi parohia care are drept cap văzut pe episcopul locului. Monahismul este parte constitutivă a Bisericii ca şi parodia, nici deasupra parohiei şi nici în afara Bisericii (Pr. prof. dr. Vasile Raducă, Monahismul egiptean de la singuratate la obste, Editura Nemira, 2003, p. 9). Monahismul nu începe nici cu Sfântul Antonie cel Mare, nici cu Sfântul Pahomie, ci, pur şi simplu, el a fost întotdeauna prezent. Astfel în viaţa Sfântului Antonie cel Mare atunci când Sfântul Antonie se decide să se retragă în pustie (cca. 271), el o încredinţează pe sora sa „unor fecioare cunoscute”, „dându-o să vieţuiască într-un aşezământ de fecioare”. Apoi el se retrage la marginea satului său, conform unei practici devenite deja obicei în Egipt. Dar cu mult înainte de retragerea Sfântului Antonie „era în satul vecin un bătrân care se nevoia din tinereţe cu viaţa singuratică. Pe acesta văzându-l Antonie caută să-i urmeze în bunătatea vieţii. Mai întâi a început şi el să vieţuiască în locuri din apropiere de sat şi de acolo de auzea de vreun sârguitor în nevoinţă, se ducea să-l caute ca albina înţeleaptă. Şi nu se întorcea la locul său înainte de a-l vedea şi de a lua de la el un fel de merinde pentru drumul său spre virtute”. La fel, Sfântul Pahomie, după ce se botează (cca. 113), se alătură unui grup de monahi deja existent condus de Avva Palamon. Nici Sfântul Antonie, nici Sfântul Pahomie nu reprezintă aşadar nişte iniţiatori propriu-zişi ai vieţuirii monahale. În viaţa Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Atanasie simte nevoia să precizeze faptul că „încă nu existau în Egipt sălaşuri dese de retragere, adică mănăstiri, nici nu ştia monahul de pustia depărtată, ci orcine voia să ia aminte la sine, se mulţumea să se nevoiască nu departe de satul său” (Pr. Lect. Univ. Dr. Picu Ocoleanu, op. cit. , pp. 13-14).
Pr. Radu Marius Bîrlădeanu,
Parohia Ciutura, judeţul Dolj