S-a născut în Tars (S-E Turciei de astăzi), oraş străvechi ale cărui începuturi urca până în secolul al IX-lea i. Hr., aşezat în mijlocul unei câmpii roditoare, la poalele Munţilor Taurus, lângă vestita trecătoare cunoscută sub numele de Porţile Ciliciei, străbătută de râul Kydnus, care se revarsă în Marea Mediteraniană. Încă din vremea lui Marcus Antonius, Tarsul era o cetate liberă, capitală (Metropolis, Octavian Augustus) a provinciei romane Cilicia şi un important centru de cultură elenistică (lat. lumen Asiae), vestit pentru şcolile şi profesorii săi, rivalizând cu Atena şi Alexandria (Fapte. XXI, 39). În tot timpul stăpânirii romane Tarsul a cunoscut cea mai înaltă înflorire materială şi culturală. Un avânt deosebit au luat comerţul şi industria. Corabiile încărcate cu bogaţii vin şi pleacă din Tars spre porturile mediteraniene. Populaţia are câstiguri frumoase şi poate trăi în belşug şi pace. Industria principală a oraşului este ţesătoria de covoare scumpe şi de corturi, două marfuri foarte căutate pe atunci.
Alături de înflorirea materială, stă înflorirea culturală. Oraşul este vestit prin şcolile cele bune şi multe de ştiinţa grecească, mulţi învăţaţi din Tars sunt chemaţi la şcolile din Roma şi alte oraşe mari ale împăraţiei romane.
Prin venirea creştinismului oraşul ajunge şi un centru creştin. Ca amintire a locului de naştere al Apostolului Pavel care a aruncat prima sămantă a învăţăturii creştine se înfiinţează şi se păstrează o episcopie creştină.
S-a născut din părinţi iudei. Nu ştim în ce împrejurări aceştia au părasit Palestina şi au ajuns în Tarsul Ciliciei (Părinţii lui erau originari din oraşelul Giscala-Galileia de Nord), probabil dupa un conflict cu autorităţile romane, care au distrus oraşul, fiind vânduţi ca sclavi (lat. captivi romani) pe piaţă. Însă, nu după mult au devenit liberi şi cetăţeni romani (lat.civis romanus-privilegiu obţinut fie cu bani, fie prin serviciile de război sau de altă natură). Pavel a moştenit prin naştere acest titlu (Fapte. XXII, 28), care îi asigura o poziţie socială privilegiată în Imperiu şi la care a facut apel de câteva ori. La naştere, un cetăţean roman primea trei nume (lat. tria nomina): praenomen, nomen si cognomen. Nu ştim numele de familie al lui Pavel, cum nu ştim nici anul naşterii. Un lucru este sigur că era mai tânar decat Mantuitorul.
Cel pe care îl cunoaştem sub numele latin de Paul s-a nascut într-o cetate plină de tensiuni, în jurul anului 15 d. Hr., deci era tânar, în Faptele Apostolilor VII, 57, Evanghelistul Luca ne spune ca la uciderea cu pietre a Arhidiaconului Ştefan în anul 35 – 36 d. Hr., era tânăr, adică avea aproape 20 de ani în momentul convertirii, petrecută în anul 34 d. Hr.( Sfântul Pavel / Marie-Francoise Balsez; Trad. Anca-Maria Christodorescu – Bucuresti: Compania, 2001, p. 16), iar când Pavel scrie epistola către Filimon era bătrân. (Film. IX). Înţelesul acestor citate este ca la uciderea lui Ştefan Arhidiaconul, Pavel nu putea fi un tânăr de 20-25 de ani, precum nici la scrierea epistolei către Filimon nu putea să fie un bătrân de 75-80 de ani. Cercetătorii cei mai mulţi sunt de acord ca Pavel era cu vreo 3-5 ani mai tânăr decat Iisus Hristos. Nu vom ştii niciodată numele de familie al lui Pavel, nici măcar prenumele, care adesea se confundă cu numele (Ibidem, p. 16). Pavel are doua nume: Saul şi Pavel. Saul, nume evreiesc, care înseamna cel dorit; Pavel, nume roman, însemnând cel mic. În Faptele Apostolilor ni se vorbeşte despre convertirea lui Pavel la creştinism şi despre activitatea lui apostolică, până la cap. XIII, 9 este numit Saul, iar de aici la sfârşit este numit numai Pavel. Rânduiala era ca, în a opta zi după naştere, la circumciziune, copilul de parte barbătească să primească numele ebraic, iar în ziua următoare, în a noua zi, pe cel grecesc (eventual, cu un corespondent latinesc). Pavel nu era singur la parinţi: avea cel puţin o soră, care era singură, care era căsătorită, locuia în Ierusalim şi avea un fiu (Fapte.XXIII, 12-22). Saul era ‘din neamul lui Israel, din semenţia lui Veniamin, evreu după evrei, după lege fariseu” (Fil. III, 5; Fapte. XXIII, 6) din părinţi farisei, iar tatăl său era înstărit (o data ce avea cetaţenie romana) şi care făcea parte din partidul fariseilor, un grup destul de puternic pe scena politică şi religioasă din Palestina, o persoana care cu siguranţă păstra cu sârguinţa şi scrupulozitate poruncile şi legile lui Dumnezeu şi o dată cu trecerea timpului le-a transmis şi fiului său. Să nu uităm că o caracteristică a partidului numit al fariseilor era naţionalismul şi păstrarea riguroasă a tradiţiilor. Evreii aveau un excelent sistem de educaţie în familie. Acesta era secretul puterii lor. De la vârsta de 5 ani copilul învaţă partea esenţială a legii, după capitolele 5 si 6 ale Deutonoromului; audia marele Hallalel (Ps.113-118), al marilor sărbători şi înţelesul diferitelor aniversări ale anului religios. La vârsta de 6 ani, Saul frecventa o şcoală sinagogală ataşată lângă cladirea sinagogii. Acolo, şcolarul, aşezat chiar pe pământ, cu tăbliţa de ceara pe genunchi şi cu stiletul în mână, învaţă istoria poporului său. Primii ani erau consacraţi în exclusivitate istoriei. La vârsta de 10 ani, începea cea de a doua fază a educaţiei tânărului Saul, era instruit în legea orală. Rabinii ridicaseră în jurul legii lui Dumnezeu un zid împregnat de tradiţii orale, de precepte şi de verificări subtile pe care le declarau la fel de obligatorii ca şi Decalogul. La fiecare pas pe care-l făcea auzea de acum Nu se poate! Să nu faci asta! Să nu atingi ceva! Această stare sub Lege ne ajută să îl înţelegem pe Pavel din următorii ani, deprimarea sa spirituală şi bucuria pricinuită de mântuire, aşa cum o descrie în Epistola sa către Romani. Un principiu foarte sănătos şi cu totul modern era în mare cinste în faţa fariseilor. Era recomandat studiul Torei, adică al Legii, cu o ocupaţie profană. La o creştere bună numărau iudeii timpurilor acelora şi învăţarea unei meserii. În lumea veche nimeni nu punea atâta preţ pe munca corporală ca iudeul. Romanii şi grecii considerau munca corporală ca înjositoare pentru un bărbat liber, căutând să o pună în sarcina sclavilor.Toţi învăţaţii şi înţelepţii iudei stăpâneau câte o meserie: Hillel si Aquiba, de exemplu, erau tăietori de lemne. Numai la iudei întâlnim ideea sănătoasă că munca corporală trebuie ca atare onorată. La ei aflam proverbul că: precum pasarea e făcută ca să zboare, aşa şi omul e născut ca să lucreze (Dr. VASILE GHIORGHIU, Sfântul Apostol Pavel: Viaţa şi activitatea sa, Editura Autorului-Societatea Tipografică Bucovina, Cernăuţi, 1909, p. 36). Pe vremea aceea, ţesutul pânzei pentru corturi era la Tars o adevărată industrie. Tânărul Saul a învăţat aşadar a ţese pânze de cort din păr de capre din Cilicia sau a coase la un loc pânze deja ţesute. Lucrând cu acest păr aspru de Cilicia, el se pregătea să devină un Rabbi. Nu putea prevedea că într-o zi nu va mai fi nevoie să presteze această muncă manuală. Saul născut într-un oraş ca Tars, într-o familie de farisei, avea un bagaj intelectual mare: limbajul, cultura şi mentalitatea erau ale unui orăşean. În acest oraş Saul a putut să primească şi să privească într-un vast orizont cultural-politic: cultura clasică, filosofia stoica (G.SCHEREG, Il problema della morte nella filosofia, Queriniana, Brescia, 1995, pp. 38-45), religiile păgâne, viaţa politică a Imperiului roman, a statului în care s-a născut şi a altor popoare i-au dat o viziune globală despre lume şi viaţă. Nici în Tars nu lipseau şcolile de grad superor, majoritatea greceşti şi foarte frecventate, dar pe care tinerii israeliţi le ocoleau. Fariseii priveau cu suspiciune cultura elenă, amintindu-şi de cuvintele: „Blestemat să fie omul care creşte porci şi blestemat să fie cel care îl învaţă pe fiul său învăţătura grecilor”.
Singura soluţie rămânea Ierusalimul, şi tatăl s-a hotărât să-l trimită acolo, convins că a ales ce era mai bun pentru fiul său. Ar fi putut să-şi continue munca de ţesător; dar învăţând, putea deveni învătător al Legii. Ar fi intrat astfel în rândul acelor înţelepţi care erau respectaţi de întregul popor, căci „regalitatea cere treizeci de calităţi, preoţia douăzeci şi patru, pe când Legea se dobândeşte cu patruzeci şi opt”.
Pr. Radu Marius Bîrlădeanu