„Pentru Pavel Apostolul, Dumnezeu există; el are certitudinea absolută că Dumnezeu există” (H. SCHLIER, Linee fondamentali di una teologia paolina, Queriniana, Brescia, 1995, p. 19). Dumnezeu pentru Pavel este o existenţă palpabilă, întâlnită pe drumul Damascului. Pavel cu aceasta experienţă, începe o viaţă creştină care cu trecerea timpului se transformă într-o viaţă hristică; cu această expresie vrem să spunem şi vrea să însemne că viaţa pe care Pavel începe să o aibă se referă mai din aproape şi imediat la Cuvântul Întrupat, adică această viaţa îşi are locuinţa pentru prima dată în Iisus Hristos, înainte de a ajunge la el prin intermediul Sfintelor Taine şi al Cuvântului lui Dumnezeu.
În Iisus Hristos este într-adevăr viaţă (Ioan V, 26) şi este el cel care ne-o comunică (Ioan X, 10). După Înviere, această comunicare se face mai abundentă pentru că Iisus Hristos a devenit „Duh dătător de viaţă” (1 Cor. XV, 45) şi „Autorul Vieţii” (Fapte. III, 15).
Pavel când ne vorbeşte de viaţa nouă pe care a început-o vorbeşte despre un mare mister, însă un mister care este, în acelaşi timp, o Persoană.
Acest mister este „Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei” (Coloseni I, 27); este misterul lui Iisus Hristos care locuieşte “prin credinţă, în inimile voastre” (Ef. III, 14). Este o sălăşluire divină şi care rezultă în raport de cunoştiinţă şi de iubire între Dumnezeu şi creştin. Este misterul pe care Pavel îl numeşte “înţelepciunea lui Dumnezeu” acum descoperită oamenilor şi trăită în inima creştinului prin credinţă (Fil. III, 7; Ef. I, 3-14; Col. I, 9; 1Cor. II, 6).
Însă primul lucru pe care Pavel îl face este recunoaşterea că viaţa nu este doar ceva în el, dar este în mod principal Cineva. Într-adevăr, toate trei Persoane din Prea Sfânta Treime locuiesc în inima celui drept, în sufletul cel curat; de aceea, depînzând de contextul în care se vorbeşte, se poate foarte bine spune că această viaţă nouă a lui Pavel este viaţa lui Iisus Hristos care se identifică cu viaţa sa (Gal. II, 20). Pavel explică ascultătorilor săi că viaţa creştină este o chemare la cunoaştere şi la iubirea mereu intensă a misterului lui Dumnezeu şi este o invitaţie de a intra în comuniune tot mai profundă cu el; este o chemare care are drept exigenţă primară un răspuns din partea omului şi acest răspuns este credinţa.
Prin intermediul credinţei, dar gratuit al lui Dumnezeu, omul răspunde lui Dumnezeu care se revelează. Prin această credinţă şi prin răspunsul pe care îl da, omul poate accepta invitaţia lui Dumnezeu să intre în comuniune de cunoştinţă şi de iubire cu Persoanele divine şi să primească viaţă divină şi veşnică. De aceea, tocmai în darul credinţei, împreună cu raspunsul pozitiv al omului, găsim începutul vieţii creştine.
O viaţă creştină răsare din faptul că Dumnezeu s-a revelat nouă ca atare. Nu este o viaţă creştină demnă de acest nume acolo unde lipseşte convingerea că Dumnezeu, în Iisus Hristos, s-a facut cunoscut nouă tuturor aşa cum este, cu faptele şi cuvintele sale proprii. Toată viaţa creştinilor este animată şi formată de faptul că Dumnezeu ne-a vorbit şi că Cuvântul său viu s-a făcut trup între noi.
În alte cuvinte, Pavel explică modul în care în creştinism viaţa nouă în Iisus Hristos nu pleacă de la o certă concepţie despre Dumnezeu şi nici măcar de la ideea că este un Dumnezeu personal, dar de la credinţă: credinţa proprie creştină şi adică consensul pe care-l dăm Cuvântului lui Dumnezeu, la acel cuvânt care s-a făcut cunoscut nouă, se dăruieşte fiecăruia dintre noi în Iisus Hristos (L. BOYER, Introduzione alla vita spirituale, Borla, Roma, 1965, p. 19).
Conştiinţa lui Pavel devine o conştiinţă umană; în ea se găsesc aspectele principale ale oricărei activităţi umane conştiente. Viaţa pe care o îmbrăţişează Pavel, în cât este supranaturală, prin însăşi natura ei nu mai depinde imediat de el, dar mai degrabă este cauzată de Dumnezeu. Împreună cu harul sfinţitor, Dumnezeu insuflă virtuţile teologale şi omul devine în mod real “părtaş la natura divină” (2 Petru I, 4); ca urmare este Dumnezeu cel care dă creşterea (1 Cor. III, 6-7).
Ca şi o analiză finală la ceea ce am spus până acum, pentru Pavel Apostolul Dumnezeu cere concursul omului şi asteaptă de la el un răspuns. De aceea foarte des în scrierile sale, după ce a tratat despre fundamental vietii creştine date nouă de Iisus Hristos, el trece imediat la a-i îndemna pe creştini să colaboreze cu acţiunea divină prin intermediul conduitei creştine; aşa Sfântul Pavel lăuda credinţa, speranţa şi iubirea credincioşilor, insistând asupra iubirii (1 Cor. XIII). „Viaţa este mâna deschisă şi moartea este mâna închisă”( LEON BLOY, La Femme pauvre p.279). Şi creştinul (eroul), deschide larg mâinile lui dăruind ceea ce are, şi mai ales ceea ce este. Şi la nevoie, ca braţele mereu să-i fie o invitare: „veniţi, să luaţi de la mine, din mine, lumină, consolare, viaţă încrezătoare”, la nevoie îşi va ţintui cu piroane braţele la linia marginilor pământului, ca să nu se închidă nici atunci când umana slabiciune i-o va lua înainte, nici chiar atunci când moartea va voi să-l râpună. Creştinul (eroul) vrea să daruiască şi după moarte. „Îmi voi petrece cerul făcând bine pe pământ”.
Pr. Radu Marius Bîrlădeanu