Naşterea Domnului este cunoscută în tradiția noastră populară sub denumirea de Crăciun. Data de prăynuire nu a fost de la încwput 25 decembrie. Așa se face că, până la jumătatea secolului al IV-lea acest mare praznic a fost cinstit laolaltă cu Botezul Domnului, pe data de 6 ianuarie. abia în anul 375, creştinii din Antiohia au hotărt să serbeze Crăciunul separat, pe data da 25 decembrie. În Biserica din Alexandria şi apoi la Ierusalim data de 25 decembrie, stabilită pentru serbarea Naşterii Domnului, a fost statornicită abia la începutul secolului al V-lea.
Prăznuirea Crăciunului la data de 25 decembrie a adus cu sine înlocuitea, sau mai bine zis desfinţarea mithraismului, a cultului Zeului Soare. Această sărbătoare păgână era legată de solstiţiul de iarnă, 22-23 decembrie. În credinţa populară definea momentul în care se năştea soarele, în denumirea latină Dies natalis Solis invinctis – Ziua de naştere a Soarelui nebiruit. Cu toate acestea, unele voci afirmă existenţa Naşterii Domnului înaintea sărbătorii păgâne, aceasta din urmă fiind introdusă de Aurelian, în 274, pentru a contracara şi diminua importanţa sărbătorii creştine. Argumentul se bazează pe faptul că, în momentul în care Sfânta Fecioară L-a născut pe Mântuitorul Hristos, nu existanicu un fel de sărbătoare de acest fel.
Deşi nu este la fel de veche precum sărbătoarea Paştelui sau a Rusaliilor, pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creştină dintre cele ale Mântuitorului. Vechimea ei se poate urmării retrospectiv în documente până la sfârşitul secolului III, când – după o tradiţie consemnată de istoricul Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocleţian şi Maximian, o mare mulţime de creştini au pierit arşi de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei se adunaseră să prăznuiască ziua Naşterii Domnului. La început era deosebire între creştinii din Apus şi cei din Răsărit, în ceea ce priveşte data acestei sărbători. Astfel, în Apus, cel puţin de prin sec. III, Naşterea Domnului se serba, ca şi azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiţii, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. Evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Naşterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Cele mai importante documente în care se menţionează atât originea praznicului Naşterii Domnului, cât şi data sărbătoririi lui rămân totuşi Omiliile Părinţilor de limbă greacă şi latină ai sec. al IV-lea. Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), într-o Omilie la Naşterea Domnului din 25 decembrie 386, afirmă că după o veche tradiţie, la Roma, încă de la început, Naşterea Domnului a fost sărbătorită la 25 decembrie. Fericitul Ieronim († 420), într-o Cuvântare la 25 decembrie, îşi exprimă convingerea că în această zi S-a născut Mântuitorul Iisus Hristos, deoarece aceasta reprezintă o tradiţie veche şi universală. Cel care vorbeşte pentru întâia oară de consensul unanim al Bisericii de a fixa Naşterea Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie, adică la 25 decembrie, este Fericitul Augustin († 430). Sfântul Grigorie Teologul († 390) avea să rostească la 25 decembrie 379 (an în care este chemat la Constantinopol de către ortodocşi spre a întări Ortodoxia) celebra Cuvântare care va servi ca izvor de inspiraţie Sfântului Cosma de Maiuma († 781), alcătuitorul Canonului Naşterii Domnului („Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L!…”).
În Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Naşterea Domnului era serbată în aceeaşi zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului. Practica răsăriteană se întemeia pe tradiţia că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeaşi zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23). Menţionăm totuşi că, atât în Orient cât şi în Occident Naşterea Domnului a fost serbată de la început la aceeaşi dată, în legătură cu aceea a solstiţiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcţie de data exactă la care cădea atunci solstiţiul, adică la 25 decembrie. Se consideră că sărbătoarea Naşterii s-a despărţit pentru prima dată de cea a Botezului, serbându-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375 apoi la Constantinopol în anul 379.
Peste câţiva ani, se introducea data de 25 decembrie, pentru prăznuirea Crăciunului, şi la Antiohia, după cum dovedeşte Omilia la Naşterea Domnului, ţinută la Antiohia de Sf. Ioan Gură de Aur în 380. În Constituţiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfârşitul secolului IV, Naşterea Domnului e numărată ca cea dintâi dintre sărbători, recomandându-se serbarea ei la 25 decembrie, iar în alt loc (cart. VIII, cap. 33) e amintită ca o sărbătoare deosebită de cea a Epifaniei. Cu timpul, şi anume prin prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca dată a sărbătorii Naşterii a fost introdusă şi în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel în creştinătatea răsăriteană.
Obiceiul colindatului
Create ca expresie a credinţei primite prin predică încă din epoca apostolică, când în ţinuturile dunărene s-a răspândit creştinismul propovăduit după tradiţie de Sfântul Apostol Andrei, şi de la el prin misionarii greci şi daco-romani, colindele sunt tocmai prelucrarea în spirit popular a învăţăturii creştine evanghelice, receptarea liberă a ideilor şi reproducerea lor într-o imagistică nouă, îmbogăţită de credinţele poporului. Ele vorbesc despre Mântuitorul Iisus Hristos ca om, ca Dumnezeu, ca Fiu al Tatălui ceresc, Mântuitor, Răscumpărător ş.a., chipul său fiind înfăţişat în imagini multiple şi variate.
Deşi au un pronunţat caracter hristocentric, colindele au primit şi teme noi, legate de aspecte ale vieţii sociale şi spirituale româneşti. În acest fel, unele colinde au un caracter liric, altele au, prin contaminare, un pronunţat accent de baladă.
O seamă de colinde sunt inspirate din teme laice. Aşa se face că avem colinda „de cerb”, „de fecior”, „de fată”, „Ziurel de ziuă” sau „colindul curţilor”, cum este „La poartă la Ştefan Vodă”. De asemenea, în unele zone, colindătorii poartă măşti sau recuzită asemănătoare cu obiceiurile de Anul Nou, ceea ce ne duce cu gândul la Calendele romane, care au supravieţuit la noi, nu în colindă, ci în obiceiurile şi alaiurile urătorilor.
Obiceiul colindatului este mai puternic în Transilvania şi Moldova. Aici, se reunesc cete de diferite vârste, care umblă, după datină, în seara Ajunului, chiar toată noaptea, şi cântă pe la casele sătenilor, vestindu-L pe Hristos, asemenea primilor creştini.
„Umblatul cu „Steaua””
Dorinţa creştinilor de a reproduce scene de la Naşterea Mântuitorului, ca venirea Magilor după steaua călăuzitoare, a dat naştere la „Umblatul cu „Steaua””. Textele de stea relatează despre drumul Magilor până la Betleem şi închinarea lor cu daruri: aur, smirnă şi tămâie (aurul simbolizează demnitatea împărătească, smirna – suferinţă, tămâia – jertfă). Steaua, confecţionată asemenea astrului divin (uneori este foarte mare, ca în zona Neamţului), cu icoană pusă în mijloc, este purtată în faţă de cetaşi. Toţi colindă într-un glas în faţa gazdelor, iar în final le urează sănătate şi prosperitate. În general, „Steaua” se detaşează, în tradiţie, de colinda propriu-zisă. Textele specifice sunt cunoscute cu numele de „cântece de stea” şi sunt tipic religioase.
În Bucovina, de Crăciun, colindă mai mult fetele mici, flăcăii şi femeile măritate, iar fetele mari aşteaptă acasă colinda flăcăilor. După ce cântă la fereastră, aceştia intră în casă, unde sunt cinstiţi de gazdă. Mircea Eliade consideră că ospăţul colindei este partea cea mai veche a datinii, părere care trebuie primită cu oarecare rezervă, pentru că, dacă ea exprimă un adevăr în ce priveşte vechimea colindei, e mai puţin probabil ca ospăţul să fi precedat alte părţi ale datinii, precum cântarea în comun şi ritualul.
„Irozii”, „Moş Crăciun”, „Neaţa”
Pe lângă colindatul propriu-zis, se joacă şi piese inspirate de evenimentul Naşterii Domnului. De un pitoresc aparte este piesa „Irozii” sau „Vicleimul” – reproduce întâlnirea Magilor cu regele Irod şi conflictul pe tema aflării Noului Împărat, vestit de steaua care li s-a arătat la răsărit. Transpusă din misterele medievale în mediul popular, piesa a circulat până în vremea noastră şi păstrează, frecvent, caracterul de dramă liturgică.
La fel de întâlnită este piesa „Moş Crăciun”, care însoţeşte în multe părţi colinda şi reproduce legendara întâlnire a Maicii Domnului cu bătrânul Crăciun (personaj apărut în antichitatea creştină, după un motiv apocrif elen şi transmis prin influenţa tradiţiei slave la noi, unde a dobândit o mare popularitate).
În Gârbovi, Ilfov, cu o seară înainte de Ajun, se umblă cu „Neaţa”, iar în ziua de Ajun, cu colinda „Bună dimineaţa”. Tot aici se întâlnesc colinde speciale pentru băieţi şi colinde pentru fete.
Cântece de cultură creştină
De amintit că există şi alte teme, străine obiceiului creştin, fapt care i-a determinat pe unii cercetători să considere obiceiul ca fiind la origine laic, chiar păgân, prilej cu care au făcut o separaţie netă între colinda laică şi cea religioasă. Tentaţia unei asemenea aprecieri vine din faptul că repertoriul colindelor cuprinde, pe lângă elementele creştine, legate de Naşterea Domnului mai ales, şi o mulţime de motive laice, chiar mitologice.
Indiferent de tipologia întâlnită, colindele rămân cântece de cultură creştină. Chiar numele colindei vine din latinescul „acolo,-ere” şi înseamnă „a cinsti”, în sens religios. Răspândite pe un spaţiu mare la noi, dar şi în alte părţi ale lumii, ele sunt cântate cu acel melos liturgic specific şi dau expresia unui sentiment de trăire a misterului Naşterii în cadrul spiritual al tradiţiei populare.
În ceea ce priveşte datinile teatrale întâlnite, acestea cultivă aspecte ale aceluiaşi mister, dar în forme proprii, cu elemente dramatice, menite să reproducă secvenţe din atmosfera nativităţii, într-o viziune care – fie că vine din surse canonice, fie apropiate de acestea, dar consacrate de multă vreme în repertoriul popular – este ilustrativă pentru sărbătoarea pe care o celebrăm.
Pr. Sorin Vasile