Mărturii despre Logos în Biserică:
Prezenţa Cuvântului Dumnezeiesc în arhitectura bisericească
Din momentul Înălţării Sale la cer Hristos (Cuvântul lui Dumnezeu cel Întrupat) le-a promis Apostolilor Săi,şi prin ei întregii Biserici dreptmăritoare că: „va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor”.
Prezenţa Logosului Înomenit se face simţită în Biserică prin toate Sfintele Slujbe şi rugăciuni pe care acesta le săvârşeşte, având conştiinţa prezenţei Sale în mod real în mijlocul ei. Întreaga istorie poartă pecetea Mântuitorului Hristos. Secole de-a rândul creştinii au trăit permanent realitatea continuă a Logosului mântuitor, cu gândul la Împărăţia Sa cea veşnică, locul deplinei lor comuniuni cu El. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu este prezent în toată viaţa noastră concretizându-se în slujbele Bisericii. Cel mai important de reţinut este faptul că: toate aceste slujbe de celebrare a cuvântului au avut dintotdeauna un singur nucleu: Sf. Euharistie, prezenţa nemijlocită a Mântuitorului Hristos în viaţa lumii şi a oamenilor.
Primele secole creştine poartă vizibil amprenta Logosului. Sfinţii Apostoli, urmând pilda Mântuitorului mergeau să se închine la templul: „în care se aflau pururea, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”(Lc 24,53; F.A. 31,1) după Înălţarea Sa la ceruri. După plecarea lor din Ierusalim şi risipirea în lume pentru predicarea Evangheliei, ei se rugau, atât în sinagogile iudeice, cât şi în casele particulare unde se adunau pentru frângerea pâinii.(F.A.7-8). Un rol important l-a jucat în istoria cultului creştin din Ierusalim, în epoca din Ierusalim, aşa-numita cameră sau foişorul de sus în care avusese loc Cina cea de Taină, devenind după aceea locul întâlnirii Apostolilor după Înviere şi Înălţare, locul în care Sfinţii Apostoli au fost adunaţi când Duhul s-a pogoorât peste dânşii la Cincizecime, întemeindu-şi în chip văzut Biserica lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu (Preot Prof. Ene Branişte, Liturgica generală, vol II, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi 2002, p. 10).
Până la sfârşitul secolului II, nu avem nici o mărturie despre existenţa unor construcţii speciale în care să se desfăşoare cultul creştin. Totuşi, datorită numărului în creştere al creştinilor, se construiesc în casele particulare încăperi speciale pentru cult şi catehizare, folosite numai în acest scop. Cu timpul adunările creştine din case în vederea cultului, capătă numele de eclesiae, biserici. Termenul de eclesiae era dat mai cu seamă locului unde se ţinea adunarea, iar pentru denumirea locaşului de cult se întrebuinţa denumirea de: casă a Domnului (Ibidem, p.11). În timpul persecuţiilor, creştinii săvârşeau frângerea pâinii în locuri ascunse, numite catacombe.
Din secolul II încep să se construiască cele dintâi biserici creştine cu destinaţie fixă: de săvârşire a cultului. Mărturiile sunt grăitoare în acest sens, aşa că existenţa primelor locaşuri de cult este atestată în: „Testamentum Domini ”(cart. I, cap.19); „Constituţiile Apostolice” (cart.II, cap. 57), „Didascalia celor 12 Apostoli” , precum şi izvoare literare care mărturisesc despre existenţa bisericilor creştine în secolul III: „Actele martirice ale Sf. Marin din Cezarea Palestinei”, Origen, Sf. Grigorie de Nyssa (care aminteşte de o Biserică mare zidită de Sf. Grigorie Taumaturgul la Neocezarea (Viaţa Sf. Grigorie Taumaturgul, P.E., col 1654, apud Ene Branişte, op.cit., p.13).
În toate aceste locaşuri de cult, prezenţa Logosului se făcea simţită, atât prin frângerea pâinii (în mod real), cât şi în mod sibolic, începând de la forma bisericii şi până la pictură şi obiectele de cult. În acest sens menţionăm existenţa unui sarcofag creştin din secolul al IV-lea, pe suprafaţa căruia Hristos Logosul este reprezentat ca Stăpân al Universului: Hristos cel Cosmic: „Între două cartuşe elaborat sculptate în centrul frizei de marmură de-a lungul sarcofagului stă Hristos îngropat, puţin mai înalt decât celelalte figuri aflate de o parte şi de alta a Sa…Sub picioarele Sale apare o personificare a cosmosului. „El trebuie să împărăţească” spune Pavel, „până ce va pune pe vrăjmaşii săi aşternut picioarelor Sale. Vrăjmaşul cel de pe urmă care a fost nimic este moartea” (I Corinteni 15, 25-26) (Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor, Ed.Humanitas, Bucureşti 2000, p.74).
În timpul împăratului Constantin cel Mare, cel care prin edictul său (313) a dat libertate de manifestare creştinilor: biserica ca locaş de cult începe să îmbrace frumoase forme arhitecturale. Se remarcă biserici cu arhitectură splendindă cum ar fi: „Sfinţilor Apostoli” din Constantinopol – zidită de Constantin cel Mare, în formă de cruce, Biserica Sf. Mormânt, având formă rotundă; Biserica Înălţării Domnului – zidită de Împărăteasa Elena lângă Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, Catedrala „Sf. Sofia” din Edesa şi Biserica Maicii Domnului din Amida – construită în formă de pătrat; Biserica Maicii Domnului – Vlaherul din Constantinopol; catedrala „Sfintei Înţelepciuni” din Constantinopol, zidită de Constantin cel Mare, fiind capodopera vremii sale şi a veacurilor următoare, neîntrecută în strălucire nici până astăzi (Ibidem, p.19).
În toate aceste lăcaşuri de cult, Logosul este o prezentă permanentă, deoarece biserica devine în cultul creştin o „interpretare a universului în lumina înţelepciunii dumnezeieşti, decât în cea a înţelepciunii omeneşti; întreaga creatură fiind pătrunsă de Cuvântul lui Dumnezeu de la început până în prezent” (Ibidem, p. 77).
Legătura intimă dintre Hristos şi Biserica Sa este dată, în arhitectura locaşurilor de cult şi de prezenţa picturilor şi a icoanelor, în care sunt reprezentaţi Mântuitorul, Maica Domnului, , sfinţii precum şi scene din viaţa lor pământească. Cinstirea Logosului în iconografia Bisericii fiind susţinută de argumente istorice, raţionale, cât mai ales biblice şi tradiţionale. Argumentele istorice arată că icoanele sub formă de portrete sau tablouri au fost întrebuinţate şi s-au aflat la toate popoarele, creştine şi necreştine, în viaţa civilă şi familială (Ene Branişte, op.cit., p.117). Temeiurile scripturistice arată că icoana Fiului ne arată că nouă, celor de pe pământ, că şi Tatăl şi Duhul Sfânt este prezent în mijlocul comunităţii, şi aceasta deoarece El este icoana Tatălui: „este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col 1,15), Dumnezeu a făcut omul „după chipul şi asemănarea Sa” (Facere 1,26), „Dumnezeu este Cel dintâi Care a făcut icoane” (Sf. Ioan Damaschin, Tratat III despre sfintele icoane, p.115, apud Ene Branişte, op.cit., p.117).
În Vechiul Testament, Dumnezeu a interzis închinarea la idoli prin prescripţia dată în Decalog (Ieşire 20,4); însă acest lucru este pricinuit de înclinaţia evreilor spre politeism. În Legea cea Nouă, atunci când lumina Întrupării Logosului a descoperit popoarelor harul Duhului Sfânt, Dumnezeu îngăduie ceea ce le interzisese evreilor în Legea cea Veche. Sf. Ioan Damaschin arată că: dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu a comunicat cu oamenii prin cuvânt, în Noul Testament, această comunicare s-a făcut şi în chip: „căci Cel nevăzut S-a făcut văzut cu ochii, dar trupeşti, ceea ce în Vechiul Testament era prefigurat numai prin simboluri (Ibidem). Şi, în continuare Sf. Ioan Damaschin spune: „noi, însă, pentru că nu suntem prezenţi cu trupul,…ne închinăm cinstind sfintele cărţi…şi prin pictura icoanelor contemplăm icoana chipului Său, a minunilor şi a patimilor Sale,…cinstim, venerăm şi ne închinăm chipului Său trupesc…şi înţelegem cât este cu putinţă slava Dumnezeirii”.
Sfinţenia icoanelor are un dublu izvor: legătura dintre prototip şi icoană, şi faptul că icoanele sunt sfinţite printr-o slujbă specială: „Icoanele sunt sfinţite prin numele lui Dumnezeu şi umbrite din cauza aceasta cu harul dumnezeiescului Duh”, zice Sf. Ioan Damaschinul.
Icoana, are de asemenea un însemnat rol catehetic; este un mijloc de învăţământ creştin. „Ceea ce este Scriptura pentru cei ce ştiu să citescă, aceea este pictura pentru cei neînvăţaţi, pentru că în ea chiar şi cei neştiutori văd ce trebuie să urmeze”, după cum arată Sfântul Ioan Damaschinul.
Un motiv întemeiat despre cinstirea icoanelor îl găsim în Molitfelnic, la „Rânduiala binecuvântării icoanei unui Sfânt, „Doamne, Dumnezeule…Care şi acum, chipurile şi asemănările sfinţilor plăcuţi Ţie nu le lepezi, ci le primeşti, pentru ca robii tăi credincioşi privind la ele să Te preaslăvească pe Tine, Care i-ai preamărit şi să se sârguiască a fi următori vieţii şi faptelor lor, prin care aceia s-au învrednicit a dobândi darul Tău şi împărăţia.” (Molitfelnic, Ed. Institutului biblic, Bucureşti, 1999, p.559).
Hristos şi sfinţii săi devin astfel modele crednice de urmat în viaţa creştinilor, dar mai ales Hristos pentru că Sfinţii toţi Îl imită pentru desăvârşirea Persoanei Sale.
În ceea ce priveşte reprezentarea Mântuitorului în iconografia Bisericii, ţinem să precizăm că: s-a făcut de-a lungul timpului sub formă de simboluri sau sub forma potretului – ca reprezentare directă. Prin simboluri Hristos este prezent în mijlocul creştinilor din primele veacuri de existenţă bisericească. El a fost reprezentat sub forma peştelui, a mielului, a vişei de vie şi chiar a Păsării Phoenix, simbol al renaşterii la păgâni, devenit pentru creştini simbolul Învierii. Simbolurile mielului şi al vişei de vie, îşi găsesc temeiul în Sf. Scriptură:
– „Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii”(In 1,29) spune Sf. Ioan Botezătorul despre Cel ce avea să se jertfească pentru păcatele poporului.
– Iisus este comparat alegoric cu butucul viţei: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (In 15,5)
Scriptura îl mai înfăţişează pe Hrisots sub chipul Păstorului celui Bun, care-şi pune viaţa pentru oile Sale. În convorbirea cu samarineanca, Hristos are chipul unui băbat matur, cu barbă, în alte scene este reprezentat ca un tînăr, fără barbă; reprezentîrile simbolice înmulţindu-se o dată cu trecerea vremii, până în momentul în care, portretul Logosului se va generaliza (Ene Branişte, op.cit., p.118).
În sinodul de la Trulon de la 692, prin canonul 82, se prevede chiar interdicţia de a-L mai picta pe Iisus sub formă de simbol. În locul Mielului, s-a hotărât pictura feţei, a chipului real, uman al Mântuitorului: „pentru ca prin aceasta să privim mărirea smeririi lui Dumnezeu Cuvântul şi să fim călăuziţi spre aducerea aminte de virtutea Lui în trup, de patimile şi de moartea Lui” (Ibidem, p.17).
Dovezile cele mai evidente pentru reprezentarea portretului Logosului Hristos în iconografie sunt ca „nefăcute de mână”: năframa Sfintei Veronica şi icoana craiului Abgar al Edesei. Despre Sf. Mahramă Tradiţia ne spune că: în timp ce Iisus mergea spre Golgota, o femeie evlavioasă cu numele Veronica, i-a şters faţa cu mahrama capului ei. Pe aceasta s-a impregnat chipul Mântuitorului. Ea se află, după cum spun catolicii, în Biserica Sf. Petru din Roma. (Ibidem) Despre icoana craiului Abgar, Tradiţia ne spune că, acesta fiind grav bolnav, a cerut prin solii săi vindecare de la Hristos, iar Acesta i-a trimis chipul Său imprimat pe o mahramă; şi privind Abgar mahrama îndată s-a făcut sănătos. Despre icoana lui Abgar ne vorbesc Sfintele cântări: stihira a III-a de la Laudele gl.4 ne spune: „Lui Abgar a trimis slavele cele închipuite de Dumnezeu, celui care a cerut mântuire şi sănătatea cea întru asemănarea chipului Tău celui dumnezeiesc”, şi slava vecerniei din 16 august ne spune: „Închipuind icoana prea curatei feţei Tale, ai trimis-o credinciosului Abgar cel ce dorea să Te vadă pe Tine, cel nevăzut de heruvimi după dumnezeire.” (Ibidem, nota 4)
Aşadar, prezenţa Logosului în arhitectura bisericească nu face decât să întărească legătura dialogică cu omul, începută din veşnicie, ruptă prin păcat şi rezidită din temelii prin Întrupare.
Diac. Ioniţă Apostolache