09.05.2012 – IISUS HRISTOS BIRUITORUL IADULUI

 

 

Pogorârea la iad a Mântuitorului reprezintă unul dintre cele mai tainice, mai enigmatice şi mai inexplicabile evenimente din istoria omenirii. În lumea creştină contemporană acest eveniment este diferit înţeles.

Care a fost concepţia Bisericii primare? Ce ne spun sursele creştine timpurii despre Pogorârea la iad? Care este poziţia Bisericii Ortodoxe în această privinţă? Ce spun Sfinţii Părinţi? Care este semnificaţia soteriologică a pogorârii la iad a lui Hristos din punct de vedere ortodox? Studiul episcopului Ilarion Alfeyev (Episcop ILARION ALFEYEV, Hristos, biruitorul iadului. Pogorârea la iad în perspectivă ortodoxă, traducere din limba engleză de Cristian Vajea, Editura Sofia, 2009) încearcă să aducă lămurire la toate aceste întrebări, iar părerea unanimă este cuprinsă în scrierile părinţilor; cât de convingător este autorul acestui studiu despre coborârea la iad a Mântuitorului şi restaurarea omului, rămâne la latitudinea fiecărui cititor şi a propriei puteri de înţelegere să aprecieze. Fără a încerca întreprinderea unui act similar, să încercăm totuşi să ne apropiem cu mintea şi sufletul de acest mare şi tainic moment al iconomiei mântuirii noastre.

Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că Dumnezeu nu i-a dat omului numai existenţă, ci şi capacitatea de cunoaştere. De aceea le-a dăruit oamenilor ceva mai mult, i-a făcut după chipul Său, împărtăşindu-le astfel ceva şi din puterea Cuvântului Său – a Logosului, pentru ca să se poată menţine în fericire şi să poată trăi în rai viaţa cea adevărată (a sfinţilor). Când fiinţa lor s-a corupt şi au devenit răi, atunci au căzut în afara vieţii raiului, în moarte şi stricăciune (De incartione Verbi – Despre întruparea Cuvântului, cap. III). Păcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu lumea (HRISTU ANDRUTSOS, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, traducere de pr. D. Stăniloae, p. 160, 166). Acest păcat a dus la slăbirea, diminuarea, micşorarea chipului lui Dumnezeu în om, prin întunecarea parţială a puterilor sufletului şi înclinarea omului spre concupiscenţă, mai mult spre rău decât spre bine. Dar această slăbire nu înseamnă ştergerea sau stingerea completă a chipului lui Dumnezeu în om. Prin păcatul strămoşesc, primii oameni au pierdut putinţa de a nu muri (posse non mori) (SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Scrisoarea către Romani, 5, 18, Migne PG, LXXIV, col. 789). Prin păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvârşită a trupului, căci păcatul a trezit în ei pofta cărnii. Despărţiţi de cele veşnice şi lunecând spre piericiune, trupurile lor s-au deschis plăcerilor şi necurăţiilor. Pierzând harul care-i acoperea, firea întreagă s-a îmbolnăvit de păcat, „prin neascultarea unuia singur”( IBIDEM; cf. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1992, p.65).

Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care, potrivit Sfântului Apostol Pavel, este plata păcatului (Romani VI, 23 – cf. Iacov I, 15; I Corinteni XV, 22). Nu trebuie să se creadă că Adam şi Eva şi-au atras această pedeapsă pentru că au mâncat dintr-un anumit pom purtător de nenorociri şi de moarte, ci numai pentru că au călcat porunca dumnezeiască (Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 2, 25; Migne, PG, VI, col. 1092). Sfântul Atanasie spune: Fiindu-I milă de neamul nostru şi înduioşându-Se de slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, (Fiul) Îşi ia trup şi acesta nu deosebit de al nostru… şi dă morţii propriul Său Trup(SF. ATANASIE CEL MARE, Despre întruparea Cuvântului, cap.8, Bucureşti, 1905, p. 29; IDEM, Scrieri, partea I, PSB, nr. 15, Capitolul II: Întruparea Cuvântului – condiţie a biruinţei morţii şi a dăruirii nestricăciunii, Bucureşti 1987, p. 99). Astfel, Dumnezeu a arătat oamenilor marea Sa dragoste ce le-o poartă, când pentru ei şi a lor mântuire, L-a trimis pe Fiul Său în lume ca om, dându-L morţii pe cruce. Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16).

Părintele Stăniloae spunea că dacă Fiul lui Dumnezeu a deplasat, prin naşterea ca om din Fecioară, legea rigidă adusă de păcat, iar prin înviere S-a ridicat peste puterea morţii, ca altă formă a legii rigide a materiei trupului în viaţa de după înviere a Sa şi a noastră, ne ridică deplin la libertatea faţă de legile materiei, de sub robia lor (DUMITRU STĂNILOAE, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 101). În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune celor din Roma: Fiul lui Dumnezeu a primit ca om patimile vremii de acum, sau ale morţii de bună voie, pentru a Se ridica la slava sau biruirea acestora. Iar de ne însuşim şi noi, cu răbdare şi cu credinţa în El, pătimirile Lui, ne vom împărtăşi şi noi de slava Lui în veşnicia viitoare. Căci, prin această pătimire cu Hristos devenim şi noi fii ai lui Dumnezeu împreună cu El, deci şi moştenitori ai puterii Lui, nemaifiind robi. Şi aceste pătimiri sunt prea mici faţă de marea slavă la care vom ajunge prin ale. Şi, dacă suntem fii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună ne şi slăvim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi (Romani VII, 17-18). Acea slavă o păstrează firea noastră ca o nădejde, chiar dacă a pierdut-o prin păcat, căci natura universului arată că este făcută pentru a nu pieri, pentru nestricăciune, ca să se arate şi în slava nepieritoare a oamenilor, când se vor descoperi ca fii liberi şi nemuritori ai lui Dumnezeu (IBIEM, p.102).

Coborârea la iad reprezintă întâi de toate o taină, un mare mister, care deşi nu este la lumină, la vedere, ne luminează sufletele. Ea constituie o etapă de tranziţie între chenoza şi preamărirea Fiului lui Dumnezeu.

„Învăţătura despre coborârea Domnului Hristos la iad a devenit al V-lea articol de credinţă în Simbolul Apostolic si in cel Atanasian acceptat oficial in Biserica Apuseană. Ea a intrat şi în cultul liturgic al Bisericii Ortodoxe. Şi apoi ideea a trecut si in Mărturisirile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe.

  Biserica Latină a introdus acest adevăr, chiar ca al V-lea articol de credinţă, în formula: Descendit ad infernos, aflată prima dată în Simbolul Apostolic (secolul al IV-lea) şi în Simbolul Atanasian (atribuit din secolul al IV-lea Sfântului Atanasie cel Mare), formulă care s-a impus treptat în Crezul Bisericii Romane, generalizându-se in toata (Biserica de Apus, încă din secolul al VIII-lea” (Părintele IOAN MIRCEA, Coborârea la iad a lui Iisus Hristos, www. CrestinOrtodox.ro/dogmatica).

La sfârşitul Cărţii a treia (capitolul XXIX), în Dogmatica sa, Sfântul Ioan Damaschin consemnează despre pogorârea la iad următoarele:

Sufletul îndumnezeit se pogoară în iad, ca după cum celor de pe pământ a răsărit soarele dreptăţii (Maleahi IV, 2), tot astfel să strălucească lumină şi celor de sub pământ şi care stau în întuneric şi în umbra morţii (Luca I, 79; Isaia IX, 2); ca după cum a binevestit pacea celor de pe pământ, slobozenie celor robiţi, vedere celor orbi (Isaia LXI, 1; Luca IV, 18), şi celor care au crezut a devenit pricina mântuirii veşnice, iar celor care n-au crezut, mustrare a necredinţei, tot astfel şi celor din iad. „Pentru ca Lui să se plece tot genunchiul celor cereşti, celor pământeşti şi celor dedesubt”(Filipeni II, 10). Şi astfel a slobozit pe cei legaţi din veci şi iarăşi a revenit dintre morţi deschizându-ne calea către înviere.

Sfânta Scriptură nu este prea bogată în amănunte privind activitatea Mântuitorului imediată morţii Sale. Ceva mai „darnice” sunt apocrifele Evanghelia lui Petru şi Evanghelia lui Nicodim (Evanghelii apocrife, traducere, studiu introductiv, note şi prezentări de CRISTIAN BĂDILIŢĂ, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.163-218), însă temeiul scripturistic principal este în prima epistolă a Sfântului Apostol Petru, care spune despre Hristos: Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare (I Petru III, 18-19). Acest mister mai presus de fire îl întâlnim şi în cântarea din Liturghia ortodoxă, unde se spune: În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins (Aceasta o rosteşte preotul atunci când cădeşte în jurul Sfintei Mese, după ce termină Sfânta Proscomidie şi face acoperirea darurilor şi imediat după Vohodul mare, în timp ce la strană se intonează imnul: Ca pre Împăratul).

„Demnitatea împărătească a lui Iisus s-a manifestat şi cât a trăit în viaţa pământească, prin autoritatea ce emana din El, prin minunile săvârşite şi prin actele de putere prin care dăruia iertarea păcatelor sau prin care a stabilit viitoarea organizare a Bisericii Sale. Dar în mod principal, această demnitate, se manifestă în victoria asupra morţii, prin coborâre la iad şi înviere, în aşezarea Sa de-a dreapta Tatălui de unde conduce opera mântuitoare şi judecata din urmă” (D. STĂNILOAE, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ediţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p.332). Învierea Domnului este precedată de coborârea la iad. Biserica Ortodoxă învaţă că ea ţine de demnitatea împărătească (H. ANDRUTSOS, Dogmatica, Sibiu, 1930, p. 230; Ο συντάκτης είναι γεννημένος την Κυριακή για το μήνα τα κεράσια (Ιούνιο), n. m). Protestantismul vechi a considerat-o ca aparţinând slujirii arhiereşti. Această din urmă învăţătură o întâlnim chiar şi la Serghi Bulgakov, care, aşa cum remarca şi Părintele Stăniloae, nu explică şi nu întemeiază această afirmaţie decât prin observarea generală că „jertfa lui Hristos îşi dezvăluie prin aceasta puterea nu numai în viaţă, ci şi în moarte, în mormânt”( D. STĂNILOAE, Op. cit., p 332). Şi spune mai departe Părintele Stăniloae: Biruinţa lui Iisus asupra morţii e reală numai în cazul în care aceasta nu L-a putut ţine nicio clipă sub stăpânirea ei. Coborârea Lui la iad ca să sufere chinurile de acolo ar însemna însă că moartea a pus stăpânire asupra lui Iisus ca asupra unui om păcătos. Când spunem că asupra Lui moartea n-a pus stăpânire, înţelegem că desfacerea spiritului de trup n-a însemnat la El o continuare a suferinţei, a existenţei diminuate, ci o izbucnire a spiritului în toată plenitudinea puterilor sale. În momentul în care „a fost omorât cu trupul, a fost înviat cu duhul”(I Petru III, 18) şi aşa S-a coborât în iad, cum spun şi cântările bisericeşti (IBIDEM, p. 333) (subl. m.).

Întrepătrunderea chenozei cu preamărirea Fiului lui Dumnezeu prin actul coborârii la iad a lui Hristos, de necuprins pe deplin în înţelegerea noastră omenească, reprezintă şi un act de putere, întrucât sufletul îndumnezeit al lui Iisus pătrunde într-o zonă supusă celui rău, împotriva voinţei acestuia şi cu scopul de a nimici împărăţia întunericului (NATALIA MANOILESCU-DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, vol. al II-lea, Editura Bizantină, Bucureşti , 2001, p. 407).

În mod clar nu pot fi cunoscute toate motivele pentru care Iisus S-a coborât la iad. Nu a făcut-o pentru a suporta chinurile de acolo, întrucât biruinţa asupra morţii a coincis cu primirea morţii şi, deci, învierea ca fapt în adâncime şi în spirit s-a petrecut exact în momentul morţii şi moartea e premisa învierii trupului, iar această înviere cu trupul s-ar fi putut înfăptui îndată după moarte. Dar, probabil, pentru ca moartea Lui să nu pară iluzorie oamenilor, a lăsat trupul său să zacă în mormânt trei zile şi în acest timp S-a coborât cu sufletul în iad (D. STĂNILOAE, Op. cit., p. 333) (subl. m.).

Pr. Gheorghe POPESCU,

Parohia Pocruia,

Protoieria Târgu Jiu Nord,

Judeţul Gorj

 

 


Atașate la articol:


Coborarea la iad