În anii războiului de reîntregire, armata română a scris, în luptele de la Alion, Cerna şi împrejurimile Orşovei, pagini de nepieritoare glorie militară sub conducerea generalului-erou Ion Drăgălina. Între vrednicii săi ucenici s-a numărat şi tânărul sublocotenent Pamfil Şeicaru, cel care în memoria acelor lupte şi a camarazilor căzuţi pe câmpul de onoare a ctitorit Mănăstirea mehedinţană „Sfânta Ana”.
Născut la data de 18 aprilie 1864, în comuna Beceni, judeţul Bacău, Pamfil Şeicaru provenea dintr-o familie modestă, tatăl, Haralambie (1871-1955) fiind funcţionar la CFR, iar mama, Ana (1873-1931) era casnică şi se îngrijise de creşterea celor patru copii: Pamfil, Constantin, Maria şi Virginia. Studiile elementare şi liceale le-a desăvârşit în şcolile din Buzău, Tecuci şi Bârlad, unde tatăl său fusese transferat în interesul serviciului, în calitatea sa de casier la Căile Ferate. Cursurile universitare le-a început la Iaşi, întrerupându-le din cauza intrării României în Primul Război Mondial. Le-a finalizat după încheierea păcii, la Universitatea din Bucureşti. Mai târziu, s-a căsătorit cu domnişoara Constanţa, cea care i-a fost permanent alături în demersurile sale publicistice. Rodul căsătoriei lor, Ana-Violeta, l-a moştenit întru totul, fiind dotată cu o inteligenţă deosebită.
Jertfă şi dragoste pentru camarazii căzuţi la datorie
Ca tânăr sublocotenent în cadrul Regimentul 17 infanterie Mehedinţi, Pamfil Şeicaru a participat la toate marile bătălii din timpul războiului pentru întregirea neamului (1916-1918), de la Orşova până la Mărăşeşti, remarcându-se ca un dârz combatant în luptele de la Cerna, Alion, Jiu şi Trotuş. Pentru meritele deosebite în luptele de la Cerna-Jiu a fost distins de Regele Ferdinand I al Românei cu titlul de Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”. La terminarea războiului, Pamfil şi-a propus obţinerea unor resurse materiale pentru a purta în eternitate memoria camarazilor săi, căzuţi în luptă, prin ridicarea unor monumente în locurile de crâncenă încleştare şi de supremă jertfă. Astfel, după 15-20 de ani, a dat curs generoaselor sale planuri şi a construit, la Orşova, Mănăstirea „Sfânta Ana”, la Mărăşeşti „Monumentul eroilor”, la Val du Roy (Franţa) „Monumentul Eroilor Români” şi în Ucraina „Troiţa Eroilor Români”. Din aceleaşi sentimente de stimă şi recunoştinţă faţă de eroii neamului, a subvenţionat cu îmbrăcăminte, hrană, întreţinere în şcoli, nenumăraţi copii orfani de război.
Pamfil Şeicaru a plecat din ţară la 10 august 1944, fiind trimis la Madrid de Mareşalul Ion Antonescu, într-o misiune ce viza pregătirea încheieri armistiţiului cu puterile aliate. Ziua de 23 august 1944 l-a găsit, în drumul lui spre Spania, la Viena. A reuşit totuşi să ajungă, dar în ţară a fost judecat şi condamnat la moarte pentru „crimă de înaltă trădare”, bunurile i-au fost confiscate, a primit interdicţii civile iar întreaga familie a avut de suferit.
Acest mare român şi iubitor de ţară s-a manifestat în toţi anii exilului, făcându-se părtaş la suferinţa poporului şi la nedreptăţile politice şi sociale, la care a fost supus atâţia şi atâţia ani. A suferit şi pentru mutilarea ţării, rămânând însă optimist întru refacerea României celei Mari, pentru care se jertfise în luptă. Timp de 36 de ani a purtat povara unui exil impus, trăind sub incidenţa unei nedrepte condamnări la moarte. A trecut la Domnul în localitatea Dachau, Germania, la data de 21 octombrie 1980.
După evenimentele din 1991, odată cu ridicarea cortinei comuniste, osemintele sale au fost aduse şi aşezate în pământul patriei, fiind reînhumate în Cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucureşti, alături de părinţi. La data de la 20 octombrie 2005, Pamfil a venit să se odihnească la iubita sa ctitorie de la Orşova, fiind reînhumat în pridvorul mănăstirii.
Mănăstirea „Sfânta Ana”, ctitoria de pe Dealul Moşului
Aşezată pe coama „Dealului Moşului” ce domină Orşova şi împrejurimile sale, de unde privitorul poate admira pitorescul golfului Cerna cu potcoava noului oraş ce se ridică în jurul malurilor sale, dar şi o parte a imensului lac de acumulare până la „Porţile de Fier” ale bătrânei Dunări, Mănăstirea „Sf. Ana” ţine să amintească celor ce-i trec pragul că aceste locuri sunt încărcate de istorie, şi că aici a reînviat viaţa monahală, cu îndemnul sacru al vieţii moral-creştine.
Înălţarea cinstitului aşezământ constituie o mulţumire adusă lui Dumnezeu de către ctitorul Pamfil Şeicaru pentru că 1-a ocrotit pe toată durata războiului, de la Orşova la Mărăşeşti, pentru că i-a salvat viaţa când, în timpul grelelor lupte duse pe acest deal în vara şi toamna anului 1916. Atunci a fost îngropat chiar pe această coamă de deal, într-un tranşeu, de explozia unui obuz, împreună cu prietenul şi camaradul său de arme Petre Găvănescu. Scăpând cu viaţă, Pamfil Şeicaru s-a legat să ridice în acest loc, atunci când va avea posibilităţi materiale, o mănăstire în spiritul tradiţiilor noastre româneşti.
Construcţia mănăstirii s-a desfăşurat între anii 1936-1939, după un proiect al arhitectului bucureştean Ştefan Peterneli, execuţia lucrărilor fiind condusă de inginerul Gheorghe Betelevici. Ridicarea vetrei monahale a fost precedată de tăierea prin pădure a unui drum de acces pietruit, numit iniţial „Drumul Eroilor”, ce urca din centrul vechii Orşove, şerpuind printre dealuri, şi care pe parcursul său de 1500 metri era străjuit de şapte troiţe cu bănci de popas, sculptate din lemn de stejar masiv. Pe fiecare troiţă erau săpate dedicaţii pentru fiecare regiment ce a participat la luptele de la Alion, Cerna şi eliberarea Orşovei în acele zile fierbinţi din august-noiembrie 1916.
Odată încheiate lucrările, mănăstirea trebuia târnosită, cu hramul Sfintei Ana, după numele mamei ctitorului şi introdusă în circuitul monahal ca aşezământ de maici. Din păcate, episcopul Vasile Lăzărescu, viitorul mitropolit al Banatului, a refuzat târnosirea, motivându-şi opoziţia prin aceea că lucrările de construcţie nu au fost precedate de acordul Episcopiei. În acest fel, sfinţirea mănăstirii a fost mult întârziată datorită izbucnirii celui de al doilea Război Mondial. Situaţia a rămas fără schimbare odată cu instaurarea regimului comunist. Slujba de sfinţire a acut loc abia la data de 2 decembrie 1990, fiind oficiată de preasfinţitul Damaschin Severineanul, fost episcop vicar al Mitropoliei Oltenei.
Părintele ziarului „Curentul”
De numele lui Pamfil Şeicaru se leagă şi întemeierea Ziarului „Curentul”. Astfel, în anul 1928, Pamfil a fondat prestigioasa publicaţie pe care a condus-o, semnând zilnic în paginile ei, până în luna august 1944, la rubrica „Editorial”. Ziarul a fost înzestrat cu un edificiu propriu şi cu o tipografie, în vremea aceea printre cele mai moderne din lume. Publicaţia a reapărut la Munchen, în Germania, între 3 ianuarie 1978 – decembrie 1980, seria a doua, caz unic în lume, ca o publicaţie să reapară după 50 de ani de întrerupere cu acelaşi director-fondator şi editorialist.
(Cătălin Cernătescu)