Sfântul Isaac Sirul (1) s-a născut în Beit Qatraye (actualul Qatar) la începutul secolului II. La început a dus viaţă singuratică, pentru ca între 676 – 680 să fie hirotonit episcop de Ninive de către catolicosul Mar Gheorghe, din Seleucia-Ctesifon. Va părăsi episcopatul după numai cinci luni, reîntorcându-se la viaţa singuratică în Beit Huzaye (actualul Iran). Aici a rămas printre singuraticii de pe Muntele Matut, ajungând apoi în mănăstirea lui Rabban Shabur, din regiune, unde a şi murit. Efortul îndelungat în cititul scripturilor l-a făcut să-şi piardă vederea, astfel că ucenicii i-au aşternut în scris învăţăturile lui Isaac. În ceea ce priveşte influenţa Sf. Marcu Ascetul asupra Sf. Isaac, ea se găseşte în învăţăturta Sf. Marcu despre rugăciune, despre „importanţa nevoinţelor şi a greutăţilor pentru desăvârşirea omului, temă în care manifestă o înrudire cu Marcu Ascetul”(2) care afirmă că: „Cel ce se roagă întru cuminţenie rabdă cele ce vin asupra-i. Iar cel ce ţine minte răul încă nu s-a rugat curat”(3); „Cel ce a împlinit o poruncă să aştepte ispita pentru ea. Căci dragostea faţă de Hristos se probează prin cele potrivnice”(4), sau „Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari şi răutăcios uneltite. Căci nu vrea să stingă virtuţi mici prin ispite mari”(5). Sf. Isaac spune că avem de luptat cu ispite neaşteptate, pentru că în mişcările lui rămâne supus faţă de ceea ce vine din afară şi îl chinuie, fiind nevoie să ne rugăm pentru a găsi scăparea la Dumnezeu, Care are putere peste toate şi fără de care nimic nu este cu putinţă (6). „Bine a zis fericitul Marcu Singuraticul: „Cine se roagă cu discernământ suferă aievea ceea ce i se întâmplă (Despre legea duhovnicească, 113)…. E neapărată nevoie ca oricine se roagă cu discernământ să facă din acel foarte bun cuvânt care e rugăciunea făcută cu discernământ o armă pentru lupta împotriva trupului. Şi aşa ea îl aprinde cu iubirea pentru cele viitoare pe care o mişcă în cel ce se roagă cunoaştera acelor lucruri. Iar când prin aceasta el este gata să se împotrivească firii şi să deosebească între ceea ce îi este propriu şi ceea ce îi vine minţii de la trup, atunci e nevoie ca el să ceară o şi mai mare putere, ca să sufere tot ce urmează. Înţelesurile care vin din rugăciune şi darurile cuprinse în ea fac aşa încât prin nădejde în ochii celui ce roagă greutăţile întâlnite să pară a fi nimic, chiar dacă ar fi foarte aspre.… Fericitul Marcu vorbeşte şi el despre asprele lupte care se iscă ca urmare a înţelesurilor rugăciunii şi a înţelegerii ce se descoperă în ea, făcându-ne în stare pe pământ ca, prin exemplul celor viitoare, să ne mutăm în afara trupului, ele ne impun în chip necesar să îndurăm ca şi cum le-am aştepta furtunile care se iscă: căci, fie că vin de la fire, fie că vin de la demoni, fie că vin de la oameni, asemenea ispite se înalţă împotriva celui ce iubeşte să umble pe această cale”(7).
Vorbind despre rugăciune Sf. Isaac spune că, ea este „cerere, grijă şi dorirea de ceva: fie izbăvirea de relele de aici sau de cele viitoare, fie dorinţa celor făgăduite sau cererea a ceva prin care omul să fie ajutat să se apropie de Dumnezeu. În aceste mişcări se cuprind toate formele rugăciunii. Iar curăţia sau necurăţia ei sunt aşa: când în clipa în care înţelegerea e gata să aducă jertfă una din mişcările de care am vorbit, în ea se amestecă un gând străin sau o împrăştiere, ea se numeşte necurată, fiindcă a pus pe altarul Domnului, care e inima, stâlp spiritual [Fc. 28, 18] (8), animale necurate. Când însă înţelegerea se predă cu dor uneia din aceste mişcări potrivit cu nevoile momentului, iar din pricina marii ei stârniri, privirea mişcării ei din ochiul credinţei e atrasă dincolo de catapeteasma inimii, iar intrările sufletului sunt închise împotriva gândurilor străine numite ”fii străini”, cărora Legea nu le îngăduie să intre în cortul mărturiei [Iz. 44, 7, 9] (9), aceasta se numeşte [de Părinţi (10)] jertfă primită a inimii şi rugăciune curată, şi hotarele ajung până aici. Ce este după aceasta nu mai poate fi numit rugăciune”(11).
Rugăciunea curată (continuă) este mai importantă decât orice altă slujbă, de aceea el scriind pentru monahii eremiţi, care după o perioadă petrecută în mănăstiri s-au retras în singurătate, arată că ei trebuie să urmărească ceea ce este mai important, astfel că cel ce a primit rugăciunea curată nu greşeşte dacă va neglija slujba canonică, pe când dacă aprimit-o în parte, în cealaltă parte trebuie să împlinească slujba canonică, căci împlinindu-o pe aceasta cu râvnă vei fi luminat din nou şi vei ajunge la rugăciunea curată continuă. „Când e vremea unui lucru de seamă, nu te întoarce spre un lucru neînsemnat, spunea în chip acoperit fericitul Marcu [Ascetul](12), fiindcă ştia că nu toată lumea atinge rugăciunea curată. Dar cei care o ating învaţă din dulceaţa ei că nu este lucru mai mare decât ea. Când eşti lipsit de ea, atunci e bine să nu neglijezi slujba canonică. Dacă ai primit-o în parte, atunci în cealaltă parte ţine slujba canonică până la ultima suflare; căci râvna ta pentru slujbă te va face să fii luminat din nou şi să ajungi la rugăciunea continuă”(13).
Sf. Isaac arată că lucrarea de căpetenie este lucrarea meditaţiei, a contemplării şi a rugăciunii lăuntrice, pentru că virtuţile sunt desăvârşite de cunoaştere, altfel sufletul este în întuneric. Virtuţile exterioare sunt considerate bune pentru oamenii din lume şi pentru cei din chinovii, pentru a ajunge la lucrarea ascunsă. Fără a neglija pravila de rugăciune, la care Isaac ţine ca reacţie împotriva messalienilor care pretindeau că rugăciunea curată este suficientă faţă de orice lucrare, însă cel singuratic nu trebuie să se ocupe peste măsură de rânduiala psalmilor, atunci când va fi atras mai presus de el, pentru a înţelege sensurile duhovniceşti ascunse în versete. Rugăciunea trebuie să-l introducă în lucrarea ascunsă, în adâncul său, în inima sa unde se află Sfânta Sfintelor. De aceea urmându-l pe Sf. Marcu precizează: „Făptuirea trupească însoţită de o minte nelucrătoare e deşartă şi nefolositoare, şi adevărate sunt cuvintele fericitului Marcu [Monahul]: ”Mulţi sunt cei ce socotesc că lucrează dreptatea, dar care prin gândurile lor rele îşi surpă faptele bune”(14). Căci cel a cărui gândire nu e ocupată de lucrarea ascunsă, de cugetarea necontenită la cunoaştere şi de meditare, îşi are gândurile libere pentru tot felul de lucruri deşarte”(15).
De asemenea Sfântul Isaac, urmându-l pe Sf. Marcu, face deosebire între cunoaşterea lucrurilor care urmează lucrării ascetice şi ”cunoaşterea adevărului”, ca urmare a ridicării minţii mai presus de orice şi meditarea continuă la Dumnezeu. „Una e cunoaşterea şi puterea ei când se ocupă de virtute, şi alta cea care constă în reflecţia inteligenţei asupra lui Dumnezeu, cum spune fericitul Marcu Monahul: ”Una e cunoaşterea lucrurilor, şi alta cea a adevărului. Pe cât e mai înalt soarele decât luna, pe atât e mai înaltă şi mai folositoare cea de-a doua decât cea dintâi”(16). El numeşte ”cunoaştere a lucrurilor” ceea ce ia naştere din lucrarea [ascetică] şi din luptele împotriva patimilor. Omul devine înţelept în poruncile care au fost aşezate potrivit unei legi, meditând la ele şi folosindu-se de ele. ”Cunoaşterea adevărului” însă străluceşte din ridicarea minţii mai presus de orice şi din meditarea continuă la Dumnezeu, şi numai prin nădejde este ea ridicată până la Dumnezeu (17). Această cunoaştere nu ne învaţă nimic despre patimi, nici despre lucrare [ascetică], ci ne cufundă undeva departe de lupte şi de gândirea la ele şi amestecă mişcările noastre cu Dumnezeu”(18).
Vorbind despre patima iubirii de stăpânire de care suferă cei bolnavi din dorinţa de a-i îndrepta pe alţii, Sfântul Isaac Sirul spune că ea este întâlnită la cei părăsiţi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai ales dacă nu eşti egumen. De asemenea el îndeamnă să nu dorim să cunoaştem greşelile altora pentru a nu ne întina mintea, păstrându-le în amintire. Dacă vrei îndreptarea lui, roagă-te pentru el. În schimb dacăţi îţi este ucenic sau slujitor, sfătuieşte-l o singură dată, şi dacă nu se îndreaptă, desparte-te de el. Aceasta este calea singuraticilor desăvârşiţi. „Bagă de seamă să nu te laşi stăpânit de patima celor ce se îmbolnăvesc din dorinţa de a-i îndrepta pe alţii şi vor să fie cu de la sine putere cenzorii şi îndreptătorii tuturor defectelor celorlalţi. Aceasta este o patimă deosebit de aspră şi ea se vede mai ales la cei părăsiţi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Mai ales dacă nu eşti egumen, nici întâi-stătător (19), ci una din slugi şi mai sunt şi alţii ca tine. Fiindcă acest lucru e treaba egumenilor (20). Dacă-mi vei spune:”Fac asta din iubire”, atunci nu cere de la tine această iubire (21). Căci e mai bine să cazi în desfrânare decât în această boală. Nu vorbi de rău pe nimeni, nici nu fă aluzie la greşelile lui în faţa altora, chiar dacă aceştia îţi vor spune: ”Trebuie să cunoşti bine slăbiciunile lui”. Spune-le acestora: ”Nu cunosc acest lucru. Şi chiar dacă aş fi auzit câte ceva, din pricina rănilor sufletului meu nu mi-aş fi îngăduit să le păstrez în amintire sau să mă gândesc la ele”(22). Dacă iubirea lui Dumnezeu e în tine, pregăteşte în rugăciune tămăduirea sufletului său şi lasă îndreptarea lui pe seama lui Dumnezeu Care e mai înţelept decât tine(23). Dacă Dumnezeu nu ajunge să-l îndrepte atunci când te rogi, cu atât mai puţin o vei putea face prin propriile tale puteri. Dacă e ucenicul sau slujitorul tău, spune-i atunci un cuvânt, o singură dată, şi dacă nu se îndreaptă, desparte-te de el (24). Aceasta-i calea urmată de singuraticii desăvârşiţi care-şi păzesc sufletul. Dacă e prietenul tău şi se ascunde de mai mulţi şi de oameni încercaţi, depărtează-te de el, mai ales dacă-şi cunoaşte defectul şi îşi ştie ruşinea, dar dispreţuieşte mustrarea”(25).
Note bibliografice.
1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată. Partea a II-a recent descoperită, ediţia a II-a, std. intr. şi trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, pp. 9-10.
2 Spune Părintele Stăniloae, fiind prima dintre cele patru teme capitale, cu care Sf. Isaac se ocupă în mod deosebit, Sfântul Isaac Sirul şi opera sa, FR. X, Ed. Humanitas, Buc., 2008, p. 8.
3 Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 113, FR. I, Ed. Humanitas, 1999, p. 246.
4 Ibidem, 88, p. 244.
5 Idem, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptăţesc din fapte, în 226 de capete, 88, FR. I, p. 90.
6 Sf. Marcu îndeamnă în acest sens: „Roagă-te stăruitor la orice lucru, ca unul ce nu poţi face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Nimic nu ajută mai mult lucrării ca rugăciunea; şi pentru a câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu, nimic nu e mai de folos ca ea, Despre cei ce-şi închipuie…, 94-95, p. 263.
7 Sfântul Isaac Sirul, Cuivinte către singuratici, Partea a III-a recent regăsită, III, 24-27, ediţia a II-a, cuvânt înainte şi text, Sabino Chialà, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, pp. 47-48.
8 „Apoi s-a sculat Iacov dis de dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a turnat pe vârful ei undelemn”.
9 „Că aţi băgat înăuntru fii străini, netăiaţi împrejur la inimă şi netăiaţi împrejur la trup, ca să stea în locaşul Meu cel sfânt şi să spurce templul Meu; aţi adus pâinea Mea, grăsimea şi sângele şi aţi stricat legământul Meu cu tot felul de urâciuni de ale voastre” şi „Aşa zice Domnul Dumnezeu: Nici un fiu străin, netăiat împrejur la inimă şi netăiat împrejur la trup, nu trebuie să intre în locaşul Meu cel sfânt, nici chiar acel fiu care locuieşte în mijlocul fiilor lui Israel”.
10 Sfântul Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre dumnezeiescul botez. El spune să aducem jertfă Arhiereului Hristos, gândurile cele sănătoase ale firii noastre, adică gandurile răsărite din prima cugetare, întâi născute ale minţii „ iar gânduri întâi născute a numit pe cele rele care nu apar într-a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată, de la prima aruncare (προσβολὴ). Căci cele ce I se aduc din vălmăşagul cugetării le-a numit Scriptura şchioape, oarbe şi pocite, şi de aceea ele nu sunt primate ca zeciuieli de către Arhiereul ceresc şi Stăpânul Hristos. Gândurile din a doua cugetare, sunt numite muşcate de fiare, pentru că s-au abătut de la calea poruncilor, adică de la răbdarea necazurilor, sărind din calea cea dreaptă fiind luate de fiare. Desigur că există şi momeala diavolului care este arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a unui gând, căci diavolul are „puterea să ne arate în forma exclusivă a unui gând, la prima lui răsărire, înţelesuri păcătoase, spre a ispiti lăuntrul nostru, dându-i prilej să incline fie spre ceea ce vrea el, fie spre porunca lui Dumnezeu, întrucât acestea se împotrivesc întreolaltă. Astfel, dacă-l iubim, ne mişcăm îndată gândurile spre lucrul arătat şi cugetarea noastră începe să se ocupe în chip pătimaş cu el; dacă însă îl urâm, nu putem zăbovi, ci urâm şi momeala însăşi”, FR. I, pp. 286-288, 302.
11 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici partea a III-a …, XIV, 5, pp. 171-172.
12 „Fă totdeauna binele după putere. Iar în vremea lucrului mai mare nu te întoarce spre cel mai mic. ” Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu”(Lc. 9, 62)”, Despre legea duhovnicească, 200, p. 253. De asemeneaSf. Marcu învaţă ca în vremea rugăciunii sănu primim cunoştinţa lucrurilor prin care diavolul vreasă ne despartă de rugăciune: „Dacă ocupi vreodată poziţia întărită a rugăciunii curate, nu primi în acea vreme cunoştinţa lucrurilor ridicate în faţa ta de vrăjmaşul, ca să nu pierzi ceea ce e mai de preţ. Căci mai bine este să-l săgetăm cu săgeţile rugăciunii, stând închişi în cetăţuia noastră, decât să stăm de vorbă cu el, care ne aduce daruri, uneltind să ne desfacă de rugăciunea împotriva lui. Cunoştinţa lucrurilor foloseşte omului în vreme de ispită şi de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubeşte”, Despre cei ce-şi închipuie…, 174-175, p. 272.
13 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată, Partea a II-a …, 4, 5, p. 239.
14 Despre legea duhovnicească, 169, p. 250: „Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe faţă o poruncă, să slujească în ascuns patimii şi prin gânduri păcătoase să strice fapta bună”.
15 Sfântul Isaac Sirul, II, 24, 1, p. 331.
16 Despre cei ce-şi închipuie…, 144, p. 268.
17 „Cunoştinţa lucrului creşte în proporţie cu împlinirea poruncilor ; iar cunoaştera adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos”, Ibidem, 145, p. 268.
18 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată, Partea …, 10, 14-16, p. 267-268. Sf. Marcu îndeamnă zicând: „De vrei, aşadar, să te mântuieşti şi să vii la cunoştinţa adevărului, încearcă totdeauna să te ridici pestelucrurile ce cad sub simţuri şi să te lipeşti de Dumnezeu numai prin nădejde …”, Despre cei ce-şi închipuie…, 146, p. 268.
19 „Nu te gâlcevi cu cei care nu ţi-au făcut mărturisire de supunere când se împotrivesc adevărului, ca să nu-ţi stârneşti ura, cum zice Scriptura”, Ibidem, 181, p. 272.
20 Desigur dacă Sf. Marcu îndeamnă să nu poruncim celor care nu ne-au făcut mărturisire de supunere, nu tot la fel se întâmplă cu cei care sunt rânduiţi să îndrume pe fraţi. „ Mai-marele e dator să spună supusului ceea ce e dator să facă ; iar dacă nu e ascultat, să-i vestească venirea relelor”, Ibidem, 129, p. 266; „Dacă ai fost rânduit să porunceşti fraţilor, păzeşte rânduiala ta şi să nu treci sub tăcere cele cuvenite, de frica celor ce se împotrivesc. Când vor asculta, vei avea plată pentru virtutea lor; când nu vor asculta, desigur, îi vei ierta şi vei lua, de asemenea, iertare de la Cel ce a zis: ”iertaţi şi veţi fi iertaţi”, Ibidem, 211, p. 275; Altfel „acela care cedează ucenicului când se împotriveşte unde nu trebuie îl rătăceşte în privinţa acelui lucru şi-l pregăteşte să nesocotească rânduielile supunerii. Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieşte îşi câştigă sieşi virtutea opusă greşelii. Iar cel ce ţine minte răul şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după legea duhovnicească”, Ibidem, 182-183, p. 272.
21 „Celui ce nu se află în ascultarea ta să nu-i aduci greşală în faţă. Căci aceasta ţine mai mult de stăpânire, decât de sfătuire”, Ibidem, 178, p. 272.
22 „Ia seama la relele tale, nu la ale altuia; şi nu se va jefui de tâlhari casa de lucru aminţii tale”, Despre legea duhovnicească, 63, p. 242; „Nu voi să auzi răutăţile străine; căci printr-o asemenea voinţă de-a auzi se sapă şi în tine trăsăturile răutăţilor”, Ibidem, 152, p. 249.
23 Sf. Marcu spune că mustrarea este diferită, dar mai folositoare este rugăciunea. „Este o mustrare din răutate sau din răzbunare şi este alta întru frica de Dumnezeu şi pentru adevăr . Pe cel ce a încetat de-a mai păcătui şi s-a pocăit nu-l mai mustra ; iar de zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descoperă-ţi păcatele tale”, Despre legea duhovnicească, 38-39, p. 240, însă: „Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul”, Ibidem, 132, p. 248.
24 Referitor la acest cuvânt al Sfântului Isaac, Sf. Marcu spune: „Pe cel ce nu ascultă de un cuvânt nu-l sili cu ceartă; ci câştigul pe care el l-a lepădat adună-ţi-l ţie. Căci hotărarea de a nu pune răul la inimă îţi va folosi mai mult decât îndreptarea lui”, Despre cei ce-şi închipuie…, 213, p. 276.
25 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici despre viaţa duhului, taine dumnezeieşti, pronie şi judecată, Partea a II-a …, 3/II, 39, pp. 147-148.
Pr. Gheorghe Ionaşcu,
Parohia Înălţarea Domnului din Târgu Jiu