Moise a urcat până în cer.
Sprijinea muntele să nu cadă
Nici Domnul, nici el.
Ducea acolo pământul cu oseminte
Roase de câini, în drum risipite,
Pentru a primi apă vie-n cuvinte.
Purta vorbirea ca hlamidă în vânt.
Domnul o întindea pretutindeni
Val de sânge cald și cuminte.
Moise nu vedea şi nu auzea.
Era uitat şi bolnav, cu părul alb.
Numai căuta foc în munte
Și în nori cerului pâine.
Din apă luat şi la cer ridicat,
Era rădăcina din care
Dumnezeu creștea
În neuitare.
Pr. Mircea Nincu,
Parohia „Sfântul Petru Movilă”, Craiova
Category: Poezie Religioasa