În decursul istoriei omenirea a trebuit să ţină seama de anumite probleme, realităţi ale vieţii, ce au apărut şi care au produs anumite frământări. Una dintre acestea. De interes general pentru omenire a fost şi aceea a calendarului.
Problema calendarului nu este o chestiune nouă. De la început, omenirea a simţit nevoia să aibă un sistem fix, un instrument pentru măsurarea timpului, care să indice durata şi împărţirea acestuia. Aşa a luat naştere calendarul, o călăuză folositoare oamenilor în călătoria lor spre patria cerească, spre veacul cel fără de timp al întâlnirii cu Hristos.
Problema calendarului nu a putut fi definitiv rezolvată în trecut şi, precum vedem şi astăzi, ea este mereu actuală. Termenul de „calendar” vine de la substantivul latinesc „calenda, -ae”, prin care strămoşii nostri romani indicau, în general, prima zi a fiecărei luni, zi în care erau chemaţi în adunare publică cetăţenii pentru a li se aduce la cunoştinţă, prin viu grai, unele lucruri de interes general. Grecii antici nu aveau aşa ceva, de aici şi expresia populară „la calendele greceşti”, folosită de regulă pentru a se arăta că un lucru este imposibil de realizat, sau nu se poate împlini „niciodată”.
Începuturile delimitării cronologice a timpului
Primele calendare au luat naştere din nevoia pe care au simţit-o oamenii de la măsura timpul şi de a-l diviza în părţi mai mici care să urmeze una după alta. În acelaşi context s-au dixat anumite sărărbători religioase şi civile de care sunt legate anumite evenimente din viaţa popoarelor. În alcătuirea calendarului, oamenii s-au orientat după mersul lunii şi al soarelui, „cei doi luminători ai cerului, făcuţi de Dumnezeu şi puşi de El ca să lumineze pe pămât, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii”, aşa cum învaţă Sfânta Scriptură (Facere I, 14). Aşadar, urmând rânduielilor dumnezeieşti, dintru începuturi oamenii s-au călăuzit în calculele lor calendaristice de delimitare a zilelor sau a lunilor pe observarea celor doi aştri. În cele din urmă, s-a ajuns la principala unitate de măsurare a timpului numită an, adică intervalul de timp del la o primăvară la alta, constatându-se că la începutul primăverii, adică la data de 21 martie, ziua este egală cu noaptea. Aceasă perioadă a primit numele de echinocţiul de primăvară. La rândul său, anul, a fost divizat în părţi mai mici, numite: anotimpuri, luni, săptămâni şi zile, după cum se păstrează şi astăzi. Privind ceasornicele noastre, observăm că ziua împlineşte şi ea acelaşi canon. Orele minutele, secundele, toate laolaltă alcătuiesc intervalul de timp cuprins între răsărit şi apus, noaptea având de asemenea aceeaşi împărţire.
Cu toate ostenelile lui, omul nu a deţinut niciodată o exactitate exhaustivă în măsurarea timpului, a anului ceresc, a perioadei în cadrul căreia pământul poate face o rotaţie completă în jurul soarelui.
Calendarul iulian, prima formă cronologică avizată
În vechime fiecare popor a avut un calendar propriu. La romani, de pildă, durata anului a fost socotită la început în 304 zile, împărţite în 10 luni, apoi în 355 de zile. La evrei anul avea 354 de zile, iar la vechii egipteni 365. Observăm aşadar că, egiptenii au fost primii care au întocmit un calendar aproapiat de cel existent astăzi, servind astfel ca matrice pentru cele realizate mai târziu.
Situaţia nepotrivirii calendaristice i-a determinat pe unii oameni cu putere de decizie să gândească o uniformizare a sistemului de calcul. Pentru a punea capăt acesto neajunsuri, apărute în decursul vremii, calendarul a fost supus mai multor îndreptări, dintre care le vom aminti pe cele mai importante. Astfel, în anul 46 î- Hr., împăratul roman Iulius Cezar (100-44 î. Hr.) a întrudus şi la Roma calendarul egiptean. Pentru realizarea acestui proiect, el apelează la serviciile învăţatului astronom Sosigene din Alexandria, care a reuşit să întocmească un calendar mai precis, cunoscut în istorie sub denumirea de „calendarul iulian”, după numele gloriosului împărat. Durata anului, după acest nou calendar, era de 365 de zile şi, odată la patru ani, de 366, ţinându-se cont de diferenţa de 6 ore care, adăugate lunii februarie şi calculate într-un interval bisect, dădeau încă o zi. Calendarul acesta, preluat şi de creştini, a fost cel mai bun dintre cele folosite până atunci, însă nu întru totul perfect.
Diferenţele Calendarului iulian
Mai târziu, după dezvoltarea mijloacelor astronomice, s-a ajuns la concluzia că anul ceresc nu era tocmai cum socotise Sosigene, de 365 de zile şi şase ore, ci de 365 de zile, 5 ore şi 48 de minute şi alte câteva secunde (14 secunde şi două sutimi). Cu alte cuvinte, anul calendarului iulian era mai lung decât cel ceresc cu 11 minute şi aproape 46 de secunde. Adăugându-se an după an această diferenţă apărea un decalaj de o zi la un interval de 128 de ani. Aceasta a determinat o a doua îndreptare a calendarului, făcută de Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, la cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea (325), lângă Constantinopol, pe vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare (306 – 337).
În calendarul iulian, întocmit de Sosigene, echinocţiul de primăvară era fixat la data de 24 martie, lucru incompatibil cu realitatea perioadei întrunirii Sinodului de la Niceea, în 325 acesta căzând în data de 21 martie, datorită unei întârzieri de 3 zile. Ţinând cont de acest aspect, Sfinţii Părinţi au hotărât ca pe viitor data echinocţiului de primăvară, esenţială în deliminatera Praznicului Sfintei Învieri, să rămână 21 martie, tradiţie moştenită până în zilele noastre. nu s-a hotărât nimic cu privire la îndreptarea calendarului iulian, acesta rămânând cu moştenita întârziere de o zi la fiecare 128 de ani.
Hotărâri patristice pentru determinarea datei Paştelui
Un lucru foarte important pentru creştinii din toate timpurile este că Sfinţii Părinţi au hotărât în cadrul Sinodului I Ecumenic anumite reguli, înscrise în tradiţia Sfintei noastre Biserici, cu privire la determinarea datei de cinstire al slăvitului Praznic al Învierii. Pentru interesul multora, acestea se rezumă la următoarele prevederi: 1. Sfintele Paşti să se serbeze întotdeauna, în toată creştinătatea, în zi de duminică, adică în ziua în care a înviat Mântuitorul Hristos, 2. Fixarea Duminicii Învierii în cursul anului bisericesc să se facă prin calcularea anuală a datei paştelui evreiesc şi anume: „prima lună plină după echinocţiul de primăvară”, adică după 21 martie, 3. Pentru a se evita prăznuirea Sfintei Învieri odată cu paştele evreiesc să se fixeze ca zi de prăznuire duminica imediat următoare acestei sărbătoari (Pasha). Cu toate acestea, dincolo de cele hotărâte, încă multă vreme după convocarea Sfântului Sinod, nu s-a putut stabili o uniformitate desăvârşită în ceea ce priveşte data serbării Sfintelor Paşti în Biserica creştină.
Dionisie cel Mic şi calendarul său
Se cuvine să amintim, tot pe această temă, că în secolul al VI-lea, Dionisie cel Mic (Exiguul – cca. 470-540), monah din Constantinopol, cu rădăcini în Sciţia Minor (Dobrogea de astăzi), a fost chemat la Roma de Papa Gelasiu, datorită studiilor sale strălucitoare în diferite domenii, îndeosebi teologice, pe care le făcuse în Orient. A avut un aport deosebit în traducerea unui impresionant număr de lucrări din limba greacă în latină, între ele numărându-se şi „Cartea despre Paşti” sau „Argumente pascale”. Tot el este autorul unui nou calcul pascal în Apus, fixând cronologia erei creştine pe baza numărării anilor de la Naşterea Mântuitorului Hristos, cu o eroare de 4-5 ani.
Pr. Ion Micu,
Parohia Mischi – Dolj