Evanghelia aseamănă sfinţenia cu copilăria. Mântuitorul face din prunc măsura omului desăvârşit. Nu pruncul trebuie să ne urmeze pe noi, ci dimpotrivă, noi suntem cei care trebuie să-l imităm pe el, pentru a cuceri împărăţia cerurilor. Această idee face parte integrantă din doctrina creştină a perfecţiunii, iar pedagogia cea nouă, precum observăm deja, o confirmă întru totul.
Sfinţenia şi genialitatea converg în asemănarea cu copilăria ca într-un punct de sprijin imanent, precum finalitatea lor se adună în aspiraţia către transcendent. A doua, genialitatea, este o valoare morală, pe când cealaltă, sfinţenia, este o valoare supranaturală. Şi totuşi, amândouă sunt considerate ca îngânându-se în mugurul feciorelnic al copilăriei.
Pregustarea Paradisului pierdut
Copilăria nu este altceva decât, imaginea vie a raiului pierdut şi prefigurarea fără prihană a paradisului eshatologic. Omenirea întreagă îi aseamănă pe copii cu îngerii. Pictorii lumii, când vor să zugrăvească fiinţe cereşti, iau chipul pruncilor şi îl întraripează. Muzica sferelor divine e asemănată cu glasurile lor. Aproape toţi scriitorii îşi evocă propria copilărie cu nostalgia unui rai pierdut. Şi nu e nevoie să fii artist, e de ajuns să fii om ca să-ţi aminteşti de copilărie ca de un rai pierdut, ca de o stare superioară de curăţenie, de frumuseţe şi nevinovăţie, din care te-ai coborât în viaţă. Povestea lui Adam se repetă cu fiecare din noi, fiindcă toţi purtăm nostalgia personală a unui paradisului pierdut odinioară. Copilăria ne apare astfel, ca o tainică supravieţuire a paradisului terestru în fiinţa omenească şi totodată ca o indicaţie a posibilităţii de a-l recuceri în Duh.
Fărâma dragostei dumnezeieşti pentru lume
Instinctul maternităţii, al paternităţii, al frăţiei, se luminează şi se lărgesc la un sens mai înalt, în dimensiunea metafizică a vieţii. În leagănul unde doarme sau gângureşte un nou venit, se dezghioacă sub ochii noştri, din adâncimi pe care nu le stăpânim, un miracol de puritate şi candoare din altă lume, „un mugur de Dumnezeu”. De aceea, dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, este asemenea iubirii părinţilor faţă de copii. Un părinte continuă să-şi iubească odrasla chiar atunci când ea s-a prăbuşit în ticăloşia vieţii şi încă mai mult atunci. Această iubire îndurerată, care trece dincolo de orice motivaţie raţională, e una din tainele adânci ale vieţii, ce nu-şi are prototipul decât în iubirea lui Dumnezeu pentru făptura căzută. Ea ste un element paradisiac, care continuă sub imperiul păcatului.
Raiul este zona spirituală a iubirii universale. Sub această formă, de perfecţiune lăuntrică a inimii, el ar fi posibil chiar în această lume. Copiii nu urăsc, ei ştiu decât să iubească şi iubirea lor cheamă iubirea noastră a tuturor. Câtă lumină din raiul spiritual a mai rămas în fiecare om, o poţi vedea din atitudinea sa faţă de copii. Sunt oameni care au oroare de copii. În inima lor întunecată diavolul a născut întunericul nepăsării, cuibărând gânduri rele, grămădite acolo, unele peste altele. De la unii ca aceştia nimic nu se mai poate aştepta, fiindcă urăsc ultima rămăşiţă a raiului pe pământ. Cei care iubesc copiii, dincolo de legătura de sânge, dovedesc pemanent că în sufletul străluceşte fărâma dragostei dumnezeieşti pentru lume. Pe acest fond de bunătate nativă, ei pot clădi, încă din această viaţă, începutul paradisului eshatologic.
A trăi este una cu a iubi
Dumnezeu e iubirea, iar rodul acestei iubiri e cosmosul paradisiac. Pentru a te face părtaş acestui cosmos, trebuie să iubeşti după modul dumnezeiesc, căci a trăi e tot una cu a iubi. „Odată, în nesfârşitul spaţiului şi al timpului” – zice stareţul Zosima – „o fiinţă duhovnicească, prin apariţia ei pe pământ, a avut putinţa să spună: «eu sunt şi iubesc!» Pentru aceasta s-a dat viaţa pământească, pe care omul n-a înţeles-o fiindcă, a voit s-o cugete cu propria-i inteligenţă, în loc s-o iubească din toată inima şi din tot cugetul”. Orgoliul de a cugeta viaţa, opus umilinţei de a o trăi în iubire, este după Dostoievski, izvorul iadului din această lume şi din lumea cealaltă. „Eu sunt şi iubesc” este lozinca pe care Dostoievski, o ridică în faţa cunoscutei formule a lui Descartes: „cogito ergo sum!” Iadul, după acelaşi scriitor creştin rus „este neputinţa de a putea iubi”. Această definiţie genială nu se referă la viaţa de aici, unde cine urăşte nu simte suferinţa de a nu iubi. Durerea de a nu mai putea iubi e tortura sufletului în veşnicie, acolo unde cei care nu au iubit în această viaţă nu se pot bucura de căldura comuniunii celei iubitoare dintre persoane. Dacă iadul ar fi foc fizic, pedeapsa lui n-ar fi atât de mare cum este cea a focul spiritual, chin fără leac leac din mustrarea eternă.
De fiecare dată când spun „eu sunt şi iubesc!”, înseamnă că, fiinţa mea este una cu iubirea ce o încălzeşte, devenind astfel identitatea care exclude spărtura dintre cugetare şi viaţă. Prin aceasta se exclude izolarea eului care iubeşte, obiectul acestei iubiri rămânând întreagă existenţă cosmică. Cugetând la toate acestea, nu ne rămâne decât să să spunem că a iubi după chipul iubirii dumnezeieşti înseamnă Raiul pe pământ.
Pr. Dumitru Crîngoiu
Parohia Breasta, judeţul Dolj