Darul cel mai deosebit care izvorăşte din Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este iertarea păcatelor. Fără iertarea păcatelor, nu pot fi trăite celelalte daruri ale Învierii. Sfântul Evanghelist Ioan istoriseşte că Domnul Hristos, în prima zi a Învierii Sale, a suflat peste ucenicii Săi şi a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20,22-23), deci iertarea păcatelor este în legătură cu Învierea. În acest context, Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cuvântul de la Paşti, zice: „Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că iertarea din mormânt a răsărit, şi asta pentru totdeauna, pentru toată viaţa pământească, pentru cât va fi omul pe pământ, până la sfârşitul lumii, pentru că până la sfârşitul lumii este şi putinţa de a păcătui, este şi darul de a ierta. În Cină cea de Taină, Hristos descoperă taină sau înţelesul ultim al existenţei, şi anume că adevărata viaţă nu poate fi decât iubire, că Dumnezeu este izvorul vieţii veşnice, pentru că El este iubire veşnică, iubire în comuniunea Sfintei Treimi (cf. I Ioan 4,8-21). Iubirea jertfelnică a lui Hristos cuprinde în ea puterea iertării păcatelor si a Învierii. De aceea, Iisus spune ucenicilor Săi când mănâncă Paștile Legii noi: ,Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26,26-28). Legătura vie dintre Taina Euharistiei şi Taina Pocăinţei este tocmai iertarea păcatelor”.
Cel dintâi lucru pe care l-a spus Domnul Hristos după Înviere este cuvântul: Bucuraţi-vă! (Matei 28,9). Un îndemn la bucurie şi un salut, în acelaşi timp. Noi ştim că grecii din vremea aceea se salutau cu cuvintele bucură-te! Aşa încât unii au şi tradus cuvântul acesta ca un cuvânt de salut. În realitate, el poate fi un cuvânt de salut, dar poate fi şi un cuvânt de îndemn la bucurie.
Când Domnul Hristos S-a întâlnit cu femeile mironosiţe care se întorceau de la Mormântul gol, le-a spus: Bucuraţi-vă! Şi după aceea îndată: Nu vă temeţi! Pentru că ele au intrat într-un fel de temere, le-a cuprins frica şi atunci Domnul Hristos le-a zis: Nu vă temeţi! Bucuraţi-vă şi nu vă temeţi. Sfântul Evanghelist Matei spune că ,,plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui’’(Matei 28, 8). Teama lor a fost, însă, copleşită de bucurie când, în drum spre casă, Iisus Însuşi le-a întâmpinat cu cuvintele: ,,Bucuraţi-vă!’’, le-a spus să nu se teamă şi le-a cerut să vestească ucenicilor Săi, pe care îi numeşte fraţi, ca să meargă în Galileea, şi acolo Îl vor vedea: „Dar pe când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea’’(Matei 28, 9-10). Despre bucurie, Domnul Hristos a zis: „Deci şi voi acum sunteţi trişti, dar iarăşi vă voi vedea, şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni n-o va lua de la voi” (Ioan 16, 22). S-au bucurat ucenicii că L-au văzut pe Domnul după Înviere, au primit pacea Mântuitorului după Înviere şi astfel s-au împlinit cuvintele Mântuitorului dinainte de Pătimire. Sunt cuvinte spuse femeilor mironosiţe după Înviere, cuvinte din care înţelegem că Domnul Hristos vrea să ne bucurăm şi că din mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului izvorăsc bucuria şi curajul.
Curajul este o virtute creştină, o virtute morală. Ar trebui să fie sădită în tot sufletul creştinesc, pentru că numai aşa ne putem manifesta credinţa noastră în Mântuitorul, Care a zis: „Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Nu din puterea noastră ne bucurăm şi nu numai din puterea noastră ne liniştim, ci cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales pentru credinţa noastră, câtă o avem, în Mântuitorul care ne ajută. „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întărește”, scria Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Filipi. Sfânta Evanghelie după Luca ne spune că după Învierea Sa din morţi, Domnul S-a arătat ucenicilor adunaţi în Ierusalim şi i-a convins că El a înviat cu trupul, nu doar cu duhul: ,,Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase precum Mă vedeţi pe Mine că am (…). Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: aveţi ceva de mâncare? Iar ei I-au dat o bucată de peste fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor’’(Luca 24, 39-43). Deci, Iisus a mâncat nu pentru că avea nevoie de hrană, ci pentru a le dovedi ucenicilor Săi că a înviat cu trupul din morţi, în mod real, nu arătându-Se ca un duh.
Apoi mai avem încă două daruri ale Învierii. Domnul Hristos, după Învierea Sa din morţi, de fiecare dată când S-a întâlnit cu ucenicii Săi le-a zis: Pace vouă! Cuvântul acesta este un cuvânt de salut al evreilor; evreii se salutau cu şalom, care însemna pace. Deci, Domnul Hristos nu numai că i-a salutat pe ucenicii săi cu cuvintele pace vouă, ci le-a şi dat pacea. El spune şi despre bucurie şi despre pace că sunt lucruri pe care El le dă. Înainte de Sfintele Sale patimi, în cuvântarea de despărţire pe care a reţinut-o în Evanghelia Sa Sfântul Evanghelist Ioan, e scris că Domnul Hristos a zis „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă”. Nu daruri cum își dă lumea vă dau Eu, ci o să vă dau pace, care-i mai presus de orice, dar şi prin care şi celelalte daruri primesc valoare. Pacea cerească pe care o aduce Hristos Cel Înviat din morţi este pacea împăcării omului cu Dumnezeu, pacea biruinţei lui Hristos asupra păcatului prin moartea Sa pe cruce şi prin coborârea prin Sa în iad (cf. Romani 5, 1; Efeseni 2, 14-22; Coloseni 1,20; I Petru 3, 18-22). Aceasta explică de ce, imediat după binecuvântarea Pace vouă, adresată ucenicilor Săi adunaţi laolaltă, Hristos Domnul le dăruieşte acestora puterea de a împăca pe oameni cu Dumnezeu, adică puterea de a ierta păcatele: ,,Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi, vor fi ținute” (Ioan 20,21-23).
Prin urmare, patru daruri ale Învierii: iertarea păcatelor, bucuria, curajul şi pacea. La acestea se adaugă al cincelea – binecuvântarea. Domnul Hristos, după ce Şi-a împlinit aici, pe pământ, cele pentru care a venit El, Fiul lui Dumnezeu, S-a înălţat la ceruri binecuvântându-I pe ucenici (Luca 24,51).
Binecuvântarea este mare lucru; binecuvântarea arată întotdeauna lărgime de suflet. Pentru a primi binecuvântarea trebuie să ducem o viaţă pe care Domnul Hristos s-o poată binecuvânta, o viaţă asemănătoare cu a ucenicilor, o viaţă asemănătoare cu a Maicii Domnului, pentru că Tradiţia Bisericii afirmă că şi Maica Domnului a fost la Înălțarea Mântuitorului. Slujbele în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos sunt cu afirmaţia că şi Maica Domnului a fost de faţă când Domnul Hristos S-a înălţat la cer, aşa cum a fost de faţă şi când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli.
Pr . Pîrvu Adrian –Claudiu, articol pentru gradul I
Paraclisul ”Sf. Mc. Pantelimon” Sp. Cl. Mun. ”Filantropia” Craiova