O umbră cere milostivire din depărtare strigând: ”Necurat, necurat!”
Calcă în ciotul piciorului drept, sprijinindu-se-n bastonul de lemn.
Mâna întinsă nu are degete și trupul îi tremură în cârpe înfășurat
Cere pâine, o firimitură uscată… Din depărtare cineva face semn.
Deoadată, dimprejur, umbre ies purtându-și haine rupte în falduri,
Parcă sunt străbunii care de veacuri au purtat cu el aceeași cruce,
Rătăcesc în zbor ca fluturii aruncându-se-n gol în imense salturi
Către lumină, uitând întunericul care de pe oase carnea o smulge.
Sunt asemeni lui, necurați. Cerând milostenii, pomană și rugă.
Trec cerșind și se visează la trup curați, tineri cu familii, bogați…
Toți sunt zece. Cârd de corbi, umbre grele, stihii fără de umbră…
Îi auzi de departe strigând ”Necurat, necurat!” și vin nechemați…
În față, la răsărit, steaua serii se ridică-naintea lunii sclipind.
Așezați la marginea satului adună firimiturile rămase în blid.
Pe fețele hâde ca niște stele din cerul înalt ochii li se aprind.
Cineva vine și mănâncă cu ei! Le povestea cum a fost răstignit…
A doua zi când roua așternea bobi de rouă peste veșminte
Greoi plecară către preoți să li se arate. Străinul nu mai era.
Rămăseseră pe locul unde dormise firimituri uscate de pâine.
Cine oare le-a mai adunat? Pe drum suferința încet dispărea.
La preoți nimeni nu a mai fost. Cu trupurile vindecate și vii
Fiecare necurat plecase plin de lumină și săturat de cuvânt.
Numai unul s-a întors. A mulțumit străinului acelei seri sinilii
Cu glas mare slăvind pe Dumnezeu, cu fața căzând la pământ.
Pr. Mircea Nincu