Era pentru prima dată când arhanghelii nu păzeau Poarta Raiului.
Suflaseră în săbiile de foc, să nu le mai ardă obrazul,
Si plecaseră de-a lungul gardului…
Cineva încercase să-l sară și Domnul
dădu poruncă să se cerceteze
pe dianafară.
Nu că ar fi fost așa!…
Fiindcă Raiul nu avea gard de nuiele.
Nu era nici – cum să spun? Înalt?
Era cum vedeai rar dar bine,
Bine printre surcele.
Mi-l amintesc pe Adam care uneori mai vorbea cu Stăpânul:
”- Doamne, de ai vrea să-mi dai de vreo două, trei sute de ani
până voi înțelege ce și cum este cu lumea asta și cu copiii…
Ori până ce voi învăța să-mi câștig pâinea din lacrima frunții!…
– De, Adame, zise Domnul, îți dau, că-ți știu inima iubitoare
și tu știi, când dau, dau cum se cuvine,
împărătește, ca la zi mare!”
Acum călcau apăsat prin mărăcinii neumblați de la facerea lumii.
Tuna și fulgera sub talpa lor universul din adâncul genunii.
Știau și așteptau să afle, după poruncă, o încercare
De spargere-a Raiului. Domnul nu se înșelase!
Cuvântul înghițise întâia literă-a graiului.
După prima stea ce lucea în culori sinilii
Se iviră turme de miei…
Plângeu înfricoșați fără stăpâni,
fără câini, după sânii de lapte.
Erau turmele lui Adam ce rătăciseră prin milenii de noapte…
Pe semne, Domnul credea că pot să-L atace tocmai ai Săi…
Atunci scoaseră arhanghelii din pietre scântei
Și făcură foc mare să ardă ciulinii și codri
ce le făuseră răni la picioare.
Iar mieilor le spuseră că Domnul plecase
Singur pe vale. De-L vor căuta,
Îl vor cunoaște după crucea
De lemn din spinare.
Pr. Mircea Nincu