la duminica slăbănogului
Prin cetatea bătută de valuri cândva petrecea.
În ferestre depărtări migratoare se amestecau.
Purta umbre adânci din care se risipea
Vindecând orbi, surzi, muți și cum mai erau…
Când acoperea cu palma nopții fruntea și ochii
Vedea serfimi cu săbii de foc păzind cerul.
”Nimeni nu trece!” strigau și păreau a fi cioclii,
Purtând în spate paraliticul și cu el efemerul.
Atunci totul se deprinse din gând ca o stea.
Cioburi multe, zgomote vii, rostiri de cuvânt.
Sfeșnic plin de candele la răsărit pâlpâia,
Rugile nopții și dimineții fierbeau în pământ.
Cărămizi cioplite, pietre, sămânță ce se înalță,
Cei ce nu pot și nu știu învață acum să devie.
”Du-te! I-ați și patul! Pășește! De-acum ai viață!
Ești în ziua întâi când am rostit ca totul să fie!”
Paraliticul? Un munte care se naște, se scutură!
Suflete se întreabă cum de poate umbla?!…
Din umbră, din moarte ridicând prima ciutură
Se rostuiește în cuvânt ființa spre a pleca.
Pr. Mircea Nincu