Domeniu cu valenţe multiple, problematica existenţială face notă dominantă în materie de teologie, filosofie, sociologie, genetică, anatomie, în politică, istorie, filologie sau drept. Omul, cu toate preocupări sale cotidiene, este pe de o parte imagine şi tipologie pentru filosofi sau psihologi, şi, pe de altă parte, icoană a Părintelui Ceresc, zugrăvită în universul veşniciei.
Atunci când vine vorba despre om, există un „iconar” cu totul aparte, care zugrăveşte cu măiestrie de aproape două secole realitatea firească a existenţei. Despre el s-a spus că însumează „o personalitate de răscruce în istoria literaturii universale”, că defineşte prin opera sa „straturile imprevizibile şi indefinite ale sufletului uman”. „Conştiinţă frământată, supusă contradicţiilor, cu pendulări uriaşe, de la socialismul topic la mistica ortodoxismului ce întrezăreşte eliberarea omului de răul social şi moral în ispăşirea prin jertfă şi umilinţă”, Feodor Mihailovici Dostoievski a fost unul dintre cei mai mari prozatori şi eseişti ruşi, dar şi un exponet original al curentului existenţialist.[1]
S-a născut la 30 octombrie 1821, în maiestuasa Moscovă, ca descendent al unei familii de rang nobiliar. Fire înclinată spre cuvânt şi slovă, Feodor reuşeşte să parcurgă foarte repede înţelesurile desluşite de un Homer, Goethe, Schiller, Hoffmann, Moliere, Voltaire, Balzac, Shakespeare sau Dikens. Adăpându-se din acest minunat nectar al înţelepciunii, nu-i trebuie mult să-şi dea seama că este făcut numai şi numai pentru slovă. Va scrie astfel până la sfârşitul vieţii, transformând această preocupare într-un modus vivendi. Măiestria prin care şi-a lucrat acest mare dar al scrisului a făcut din el „cel mai profund gânditor al secolului al XIX-lea. Viziunea sa asupra lumii, de o deosebită actualitate, a fost sursă de inspiraţie nu numai pentru filosofia existenţială, ci chiar şi pentru psihanaliză sau teologie”.[2]
Prin valoarea sa profund existenţialistă, lucrarea literară a marelui Dostoievski a devenit o adevărată enciclopedie de tipologii, relaţii, eşecuri şi perspective, permanent actuale în dinamica societăţii omeneşti. Preocupările faţă de om vizează în mod primordial „libertatea şi iraţionalitatea” naturii umane. Acest fascinant paradox existenlial marchează la tot pasul romanele sale, culegându-se cel mai bine din tipologia personajelor sale. Vom încerca în cele de mai jos să suprindem aceste aspecte antropologice şi eclesiale.
Romanul „Idiotul” a văzut lumina tiparului la anul 1868. Lucrare de inestimabilă valoare literară, „Idiotul”aduce în prim plan o serie de personaje „din ce în ce mai contorsionate sufleteşte”. Eroul principal, prinţul Nikolai Mîşkin, „îşi asumă, ca pe o misiune personală, salvarea acestei fiinţe distruse de lumea în care trăieşte, lume guvernată de atotputernicia banului şi superioritatea mediocrităţii”.[3] El este „chipul lui Hristos … Însăşi apariţia prinţului Mîşkin, după mulţi ani petrecuţi undeva în creierii munţilor, departe de oameni, trebuie să amintească de pogorârea lui Hristos între oameni, în mijlocul vieţii lor, măcinată de patimi josnice, diabolic de complicată”. În concluzie, eroul lui Dostoievski din „Idiotul” este „omul filocalic, în sensul că este omul iubitor de frumos prin definiţie, este omul care trăieşte pentru a identifica frumosul oriunde în lume şi a-l semnala şi altora. Sensiul vieţii sale este restaurarea chipului lui Hristos în toţi cei din jur, prin identificarea frumuseţii chiar şi acolo unde, căzută fiind în mocirla unei societăţi corupte şi înecate în cupiditate şi turpitudine, ea este cu greu sesizabilă”.[4]
Un al doilea roman semnat de Dostoievski pe care îl putem evidenţia în contextul existenţialismului creştin este „Demonii”. Apărută la 21 noiembrie 1961, lucrarea defineşte în fapt realitatea întunecată şi proximă a „ateismului” contemporan autorului rus. La fel ca în „Idiotul”, autorul evidenţiază, în pleada personajelor controversate, imagini şi chipuri luminoase, cum ar fi de pildă aici Episcopul Tihon. Ideea centrală a romanului cuprinde în sine morala, după care „omului în genere îi lipseşte vocaţia răului până la capăt şi că şi cei mai temerari dintre cei care şi-l asumă trebuie la un moment dat să abandoneze infernala cursă în care s-au lansat”.[5]
Cel de al trilea roman dostoievkian la care vom face trimitere în lucrarea de faţă este cunoscutul „Fraţii Karamazov”. În legătură cu existenţialismul promovat de autor, această operă reprezintă „ultimul capitol al acestei vaste de varte proporţii, capitol menit să însumeze toate temele şi ideile majore expuse în secţiunile precedente ale operei şi să finalizeze familiile tipologice de personaje, deja existente în megatext, prin câte un chip emblematic, de neuitat, construit înafara timpului şi a determinărilor istorice de orice fel”.[6] Aici, prin chipul duhovnicesc al părintelui Zosima, Dostoievski reuşeşte să ofere o descriere magistrală asupra principalelor coordonate filocalice din spiritualitatea rusă. El are în vedere în fapt pe marele Paisie Velicicovski, întemeietorul neoisihasmului, restauratorul şi reformatorul tradiţiilor isihaste, între care „tradiţia stareţilor ocupă un loc de primă importanţă”. Iată ce spune în acest sens: „Se pare că stăreţia ar fi renăscut la sfârşitul secolului trecut datorită unui vestit anahoret, Paisie Velicikovski, şi a ucenicilor acestuia, deşi până astăzi – adică într-un răstimp de aproape o sută de ani – nu şi-au însuşit-o decât prea puţine mănăstiri, ba chiar a fost supusă persecuţiilor ca o inovaţie străină Rusiei. La noi înflorise mai ales în faimosul schit Kozelskaia Optina. Cum şi cine o făcuse să pătrundă la noi, în mănăstire, n-aş putea să spun, dar până la vremea în care se desfăşoară povestirea de faţă, se perindaseră trei generaţii de stareţi, iar cuviosul Zosima, ultimul dintre ei, măcinat de boală şi şubred, era cu un picior în groapă şi nu se ştia încă cine avea să-i ia locul”.[7] Mai departe, legat de părintele său duhovnicesc, stareţul Zosima, îl descoperim pe Alioşa Karamazov, „ceea ce s-ar numi, un proiect de isihasm. Înainte de amuri, Zosima îl trimite în lume pentru a-i împăca şi a-i uni pe oameni. El are, în fibra sa cea mai adâncă, înscris unul din principiile de bază ale creştinismului: nu judeca niciodată pe nimeni, motiv pentru care toţi se simt bine în preajma lui şi i se confesează. În momentul morţii lui Zosima, credinţa i se clatină în suflet, dar apoi, convingerea sa că dragostea (despre care vorbea stareţul său) este mai puternică decât moartea triumfă şi Alioşa, rămas credincios idealurilor sale şi ale stareţului său, propovădui iubirea activă în lume, rămâne o promisiune de evoluţie luminoasă, într-un roman spectaculos, care nu a mai fost scris niciodată. El este încredinţat de către părintele său duhovnicesc unui călugăr, tobă de carte, care se distinge în roman ca apărător al noii rânduieli monahale şi care se numeşte Paisie (ca şi Paisie Velicikovski), în timp ce dezvoltarea sa ulterioară, ca fascinant personaj dostoievskianm este încredinţată unei taine pe care n-o vom dezlega niciodată”.
[1] GABRIELA DANŢIŞ, Scriitori străini, Bucureşti, 1981, p. 159.
[2] IVAN IVLAMPIE, Spiritualitualismul ros în secolul XX, Ed. Eikon, 2015, p. 61.
[3] NICOLETA-GINEVRA BACIU, Isihasmul în reflecţii literare …, p. 273.
[4] NICOLETA-GINEVRA BACIU, Isihasmul în reflecţii literare …, p. 284-285,
[5] VALERIU CRISTEA, Tânărul Dostoievski, Ed. Cartea Românească, 1971, p. 12.
[6] NICOLETA-GINEVRA BACIU, Isihasmul în reflecţii literare …, p. 330.
[7] F.M. DOSTOIEVSKI, Fraţii Karamazov, trad. Din rusă de Ovidiu Constantinescu şi Isabella Dumbravă, Ed. Pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, p. 37-38.
Pr. dr. Ioniţă Apostolache