Arhiva pentru categoria ‘Biografii Luminoase’

Urmând în scaunul mitropolitan după un alt mare prelat, Iacob II Stamati, sub a cărui oblăduire îşi făcuse ucenicia, mitropolitul Veniamin Costachi a înţeles să continue opera proiectată de acesta, dândui însă o direcţie naţională şi consacrându-i-se ei pentru întreaga sa viaţă.

Mitropolitul Veniamin Costachi a rămas în istoria poporului român ca un reper în ceea ce priveşte implicarea factorului eclesiastic în domeniul laicului, prin activitatea de introducere a limbii române la nivel instituţional. Acesta a fost unul dintre obiectivele marelui cărturar Veniamin Costachi și anume utilizarea limbii române în instituţiile administrative şi culturale.

Originar dintr-o veche familie de boieri moldoveni, Vasile Costachi a fost călugărit la vârsta de 15 ani la Huşi, primind ca nume de călugărie – Veniamin. Episcopul Iacob Stamati era un cunoscut cărturar cu idei de origine iluministă, sub influenţa cărora se afla şi ucenicul său, tânărul călugăr Veniamin.

Hirotonit ierodiacon şi ieromonah, rânduit apoi eclesiarh al catedralei mitropolitane din Iaşi, după scurt timp a fost numit egumen pe seama mănăstirii „Sfântul Spiridon“ din Iaşi. Aprecierile pe care i le-au facut contemporanii și anume, „vestit și sfânt mitropolit”, „mecenatul românilor”, sau „luminătorul Moldovei” sunt mai mult decât suficiente pentru a ne face o imagine de ansamblu asupra personalității marelui ierarh.

La 26 iunie 1792, a fost ales episcop al Huşilor, fiind pe atunci în vârstă de 23 de ani şi jumătate, în locul lui Iacob Stamati, trecut în scaunul mitropolitan. Hirotonia sa întru arhiereu s-a făcut în ziua următoare, în biserica „Sfântul Spiridon” din Iaşi. Instalat la Huşi, a căutat să meargă întru totul pe urmele înaintaşului său, contribuind la buna administrare a treburilor episcopiei. A fost delegat de mitropolitul Iacob să cerceteze mănăstirile Neamţ şi Secu în mai multe rânduri.

Realizările sale la episcopia Huşilor, învăţătura, blândeţea, evlavia şi dragostea sa faţă de păstoriţi au dus la alegerea lui Veniamin în scaunul vlădicesc de la Roman, la 1 iunie 1796, după moartea episcopului Antonie. Cu experienţa dobândită la Huşi, noul episcop de Roman putea trece acolo la realizări şi mai însemnate. Pentru că episcopia era plină de datorii, s-a ocupat în mod deosebit de administrarea bunurilor ei, precum şi de sporirea veniturilor eparhiale.

La 18 martie 1803, a fost ales în scaunul vacant de mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Deşi abia trecuse de 34 de ani, avea o experienţă destul de bogată, după o slujire arhierească de 11 ani în scaunele de la Huşi şi Roman. Ca mitropolit a păstorit aproape 40 de ani, până în 1842, cu două întreruperi: între 1808-1812, şi între 1821 -1823.

La scurt timp după instalarea în scaunul de mitropolit, a ajuns la neînţelegeri cu noua stăpânire şi s-a retras la mănăstirea Neamţ. Din cauza intrigilor urzite împotriva lui, mitropolitul şi-a înaintat demisia din scaun la 20 februarie 1808 (după unii cercetători, s-ar fi retras la Neamţ, din 1807, sau chiar din 1806, conducând de acolo treburile mitropoliei). În timpul şederii la Neamţ, mitropolitul Veniamin a înfiinţat acolo o tipografie, aducând în acest scop câţiva meşteri de la tipografia mitropolitană din Iaşi. Cu ajutorul unor călugări-cărturari din mănăstire, a început la Neamţ o perioadă de rodnică activitate culturală, concretizată într-o mulţime de traduceri şi tipărituri.

Veniamin Costachi considera învățătura o condiție obligatorie a progresului în societatea românească. Această activitate începe de când a ocupat scaunul episcopal de la Huşi şi apoi pe cel din Roman. Potrivit hrisovului dat de Alexandru Mavrocordat, episcopii din Huşi şi Roman erau obligaţi să organizeze, să susţină şi să controleze două şcoli slavo-moldoveneşti, îngrijndu-se de profesori şi de întreţinerea a douăzeci de ucenici săraci cu hrană şi cu cele ce vor socoti că le sunt necesare. Deci, timp de 11 ani, Veniamin Costachi s-a ocupat îndeaproape de organizarea şcolilor episcopale, având totodată prilejul de a se orienta în sistemul de învăţătură al vremii şi de a câştiga o bogată experienţă în problemele de acest fel ale Moldovei.

Între ctitoriile sale de suflet amintim: la 26 iulie 1803, domnitorul Constantin Moruzi, mută maicile de la mănăstirea Socola la mănăstirea Agapia. Hrisovul de la 1 septembrie 1803 statorniceşte definitiv înfiinţarea „Şcoalei feciorilor de preoţi“. De asemenea, hrisovul stabileşte „ca la mănăstirea Agapia să se aşeze un dascăl  bătrân  procopsit la învăţătură, care să înveţe pe maici carte grecească şi elinească şi după ce vreunele din maici vor câştiga procopseala limbii greceşti şi elineşti, atunci vor rămâne acestea dascăli în mănăstire. Iar la mănăstirea Socola, ce este aci aproape de Eşi să se aşeze o şcoală cu dascăli moldoveneşti, care să fie pentru învăţătura feciorilor de preoţi şi de diaconi, care la vremea lor, numai dintr-aceia să se hirotonescă preoţi şi toate veniturile acestei mănăstiri să fie pentru plata dascălilor“.

Veniamin Costachi a înţeles un lucru care în mişcarea eclesiastică a Apusului se va explicita abia peste o jumătate de secol, anume că Biserica are un rol bine determinat, şi că ea nu se poate sustrage de la datoriile sale faţă de multele trebuinţe ale credincioşilor.

De asemenea mitropolitul a avut o însemnată activitate cultural-editorială, deoarece acesta a simţit mai mult ca oricine lipsa cărţilor nu numai pentru şcolile pe care le-a înfiinţat, ci pentru întreaga suflare românească.

Cu  toate astea  mitropolitul  nu a produs opere originale, deși suntem convinși că ar fi fost capabil cu siguranță de acest lucru,  ci și-a angajat întreaga sa viață în traducerea cărților însemnate și a tratatelor teologice importante, lucru care ne lipsea cu desăvârșire la acea vreme, spre desebire de alte popoare care aveau deja tradusă în propria limbă întreaga literatură teologică. „Prin aceasta se poate spune că Veniamin este fondatorul Teologiei superioare la români, fiindcă a înțeles să pună în circulație românească bunurile teologice esențiale și universale, fără a căror rumegare nu se putea trece la studii mai importante în această materie”.

Veniamin și-a închinat mare parte a vieții sale traducerii cărților, deoarece realizase că teologia românească avea multe lipsuri prin prisma faptului că lipseau cărți de cult traduse corect precum Tipicul, Pidalionul, Catehismul sau Dogmatica.

Putem afirma cu certitudine că mitropolitul Veniamin Costachi a avut un rol însemnat în ceea ce privește dezvoltarea literaturii teologice.

Bibliografie:  Andrei Vizanti, Veniamin Costachi mitropolit al Moldovei și Sucevei: Epoca, viața și operele sale, Iași, 1981; Nicolae Iorga, Oameni care au fost, Chișinău, 1990; Vasile Vasilache, Mitropolitul Veniamin Costachi (1768-1846), Mănăstirea Neamt, 1941; Alexandru I. Ciurea, La o sută de ani de la moartea lui Veniamin Costachi, în „Candela”, anul LVII, 1946.  

(Pr. I.D. Moga)

După anul 1812, odată cu suirea a doua în scaunul de mitropolit a lui Veniamin, acesta reînvie suflul şcolii din Moldova. O dorinţă puternică a mitropolitului a fost aceea de a schimba cu totul organizarea şcolilor din Moldova, în majoritatea lor aflate în mâna dascălilor greci, fără să mai vorbim de familiile înstărite, în care educaţia copiilor era încredinţată unor dascăli de alt neam (greci, francezi, etc.). Cu alte cuvinte Veniamin urmărea românizarea întregului învăţământ din Moldova. În vederea atingerii acestui scop au fost trimişi tineri români la studii peste hotare. Astfel, au fost trimişi Gheorghe şi Clemens-Daniil, fii protopopului Lazăr Asachi, la Viena, Gheorghe Săulescu, la Academia grecească din insula Hios şi şase tineri moldoveni la Şcoala Românească de la Sfântul Sava – Bucureşti. Trei dintre aceştia (Andrei Teodorescu, Anton  Velini şi Emanuil Halunga) au devenit profesori la şcolile naţionale din Moldova. Atât Gheorghe Asachi cât şi Gheorghe Săulescu au devenit personalităţile marcante ale culturii româneşti”.

Între anii 1814–1818, mitropolitul Veniamin a însărcinat pe Gheorghe Asachi (care studiase matematica, pictura, sculptura, arheologia, pe clasicii romani şi italieni- şi avea o temeinică pregătire ştiinţifică) să predea un curs teoretic şi practic de inginerie în limba română la Academia Domnească din Iaşi. „Prin acest curs s-au pus bazele învăţământului politehnic la noi”. Părintele Vasile Vasilache redă astfel colaborarea dintre mitropolitul Veniamin Costachi şi Gheorghe Asachi: „Mai înainte de a înfiinţa această şcoală însă, Mitropolitul se îngriji saşi prefătească pe profesorul care să predea acest studiu. De aceea ca Mitropolit, încă de la începutul păstoririi sale, trimisese la studiu în străinătate pe fiul protopopului Lazăr, pe tânărul Gheorghe Asachi, care studiase la Lemberg, pe lângă studiile preferate de el, filosofia şi ceea ce îi spusese să urmeze Mitropolitul – studiul matematicilor teoretice şi practice, ingineria şi arhitectura. Şi acest studiu al matematicilor şi-l continuă apoi şi la Viena. La Roma a urmat altceva, studiile clasice, îndată ce s-a întors în ţară însă, Mitropolitul Veniamin se hotarî ca să înfiinţeze şcoala de inginerie. Ceea ce şi făcu. La această şcoală profesor şi conducător puse pe Gheorghe Asachi, care preda în limba moldovenească un curs de matematică teoretică şi aplicaţii practice de geodesie şi arhitectură. Şi aşa s-a ajuns mai apoi, ca din această şcoală, să iasă foarte mulţi ingineri practici care au făcut dreptate acolo unde nedrepatea întemeiată pe neştiinţă şi lăcomie tulburase sufletele”.

Tot la insistenţele luminatului ierarh moldovean s-a înfiinţat în anul şcolar 1819 – 1820, o şcoală pedagogică „sub conducerea învăţătorului grec George Cleobul, specializat la Paris, pentru deprinderea viitorilor învăţători de la şcolile greceşti”.

Noi perspective pentru propăşirea culturii şi a învăţământului de toate gradele în limba română s-au deschis după înlăturarea regimului fanariot şi numirea primului domn pământean Ion Sandu Sturdza. Astfel în anul 1824 mitropolitul a deschis la mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi o şcoală începătoare (elementară) în limba română, unde a adus ca profesor un absolvent al Seminarului de la Socola, iar în anul 1826 a adus un profesor calificat, în persoana lui Gheorghe Săulescu, absolvent al Academiei din Iaşi. În vederea organizării unui învăţământ de toate gradele Veniamin Costachi împreună cu Gheorghe Asachi au cerut domnului un buget corespunzător, noi edificii şcolare şi dascăli pricepuţi şi au prezentat acestuia la 1 ianuarie 1828 un plan de organizare „cu următorele două tipuri de şcoli ( pe lângă cea elementară): 1) o şcoală normală cu doi ani de studii şi 2) un gimnaziu, cu patru ani de studii, în care se predau : latina, retorica, logica, religia, istoria, geografia, matematica, ştiinţele naturale, economia etc.”.

Ei propuneau să se dea întâietate limbii române şi mai apoi să se înveţe alte limbi. Se propunea de asemenea înfiinţarea unei biblioteci naţionle şi înzestrarea şcolii cu „ instrumenturi şi adunarea uneltelor pentru sportul învăţăturilor”. Astfel în primele luni ale anului 1828, pentru că domnul a aprobat propunerile, s-au deschis cursurile ambelor şcoli. Numele cunoscut al şcolii, şcoala vasiliană sau gimnazia vasiliană, s-a dat după numele lui Vasile Lupu, primul organizator al unei şcoli la Trei Ierarhi, în anul 1639.

Între anii 1828 şi 1831, la şcoala elementară erau 411 elevi, la cea normală 166, iar la gimnaziu 103”. Activitatea mitropolitului Veniamin Costachi în problemele şcolare a devenit mai intensă, la 1 februarie 1832, s-a ţinut la gimnazia vasiliană un curs pedagogic special pentru pregătirea viitorilor profesori. Iar în toamna anului 1832, s-au deschis şase şcoli ţinutale la Roman, Huşi, Botoşani, Bârlad, Galaţi şi Focşani.

În anii următori mitropolitul Veniamin Costachi în strânsă colaborare cu Gheorghe Asachi, a luat măsuri în ceea ce priveşte înfiinţarea de noi şcoli ţinutale la Bacău (1839), Piatra, Vaslui, Tecuci (1841), Târgu- Frumos (1842) ş.a. În toamna anului 1834, mitropolitul Veniamin şi Gheorghe Asachi au izbutit să înfiinţeze la Iaşi prima şcoală publică pentru fetele orăşenilor cu 70 de eleve. Cursurile se ţineau într-o clădire pusă la dispoziţie de mitropolit în curtea mănăstirii Bărboi”.

Pentru ca opera de ctitorie a şcolilor din Moldova să fie încoronată, mitropolitul Veniamin Costachi a purces în anul 1834, la înfiinţarea Academiei Mihăilene din Iaşi (academie care poartă numele domnitorului Mihail Sturdza). Temeiul înfiinţării acestui învăţământ superior, unde „se predau toate ramurile înaltelor ştiinţe”, este anaforaua Episcopiei din data de 20 aprilie 1835, pe care a alcătuit-o şi a iscălit-o ca preşedinte mitropolitul Veniamin. Din cauza lipsei de profesori, mitropolitul a acceptat propunerea lui Gheorghe Asachi, şi anume de a trimite tineri în străinătate la studii, timp de patru ani şi anume şase la Viena şi unul în Franţa, pentru a se pregăti în diferite specialităţi.

Academia, „cuprindea o facultate filosofică (cu durata studiilor de doi ani), o facultate juridică (pe parcursul a trei ani de studiu), apoi cursuri extraordinare de inginerie, agronomie, arte frumoase şi filologie”. Cursurile Seminarului de la Socola (de patru ani) erau considerate drept a treia facultate în cadrul Academiei Mihăilene.

Printre profesorii care au predat la Academie se numără tineri absolvenţi ai şcolilor de la Trei Ierarhi, tineri trimişi la studii peste hotarele ţării, precum şi câţiva transilvăneni şi bănăţeni: Eftimie Murgu, Gheorghe Săulescu, Vasile Fabian-Bob, Damaschin Bojîncă, Petru Cîmpeanu, Teodor Stamati, Anton Velini, Ion Ionescu de la Brad, Teodor Codrescu şi alţii”. Cu întemeierea Academiei Mihăilene se poate spune că întregul învăţământ public din Moldova, de la primele trepte şi până la cele mai înalte, a fost ctitorit de iluminatul ierarh al Moldovei, Veniamin Costachi.

Printre şcolile înfiinţate în Moldova, Veniamin a marcat începutul unei epoci culturale noi. Când a primit cârja de mitropolit în anul 1803, Moldova era săracă din punct de vedere al şcolilor existente, al numărului de elevi care urmau şcolile publice , al numărului de profesori. La retragere sa din scaun „în Moldova erau aproape 3000 de elevi care urmau în şcolile publice şi peste 50 de profesori ce predau cu jertfa lumină din lumina cunoştinţei. În anul 1803, n-a găsit nici-o şcoală, iar la plecarea sa lăsa în urmă organizat în întreaga Moldovă tot învăţământul public de la şcoala de sat şi până la învăţământul superior, precum şi pe cel profesional. De toate aceste şcoli, şi de fiecare profesor şi elevii acestor şcoli, Mitropolitul Veniamin Costachi s-a interesat şi s-a jertfit pentru binele lor aproape o jumătate de veac”.

Răspunderea chemării sale de învăţător duhovnicesc al Moldovei, făcu pe Veniamin Costachi nu numai să întemeieze şcoli ci şi să poarte de grijă permanent acestora. Pentru continuua pregătire a cadrelor didactice a urmărit înzestrarea bibliotecilor, trimiterea de tineri la studii peste hotare, tipărirea de manuale şcolare în limba română, etc.

Problema înfiinţării de şcoli l-a preocupat pe mitropolitul Veniamin Costachi până în pragul părăsirii scaunului mitropolitan. De exemplu în 1824, împreună cu Ghoerghe Asachi, a reuşit să deschidă la Iaşi prima şcoală de arte şi meşteşuguri din Moldova, şcoală de pe porţile căreia ai ieşit primii tehnicieni români. Exemplul mitropolitului Veniamin a fost urmat şi de unii boieri moldoveni care au înfiinţat pe moşiile lor şcoli săteşti, având ca dascăli absolvenţi ai şcolilor înfiinţate de către marele arhiereu.

Privind activitatea închinată de mitropolitul Veniamin organizării şi dezvoltării învăţământului românesc în general şi al celui bisericesc în special, constatăm că el a crezut în valorile culturii naţionale, în posibilitatea de a se cuprinde şi mai ales a se vedea gândirea şi tot ceea ce este cultură în limba poporului, aşa cum a crezut în capacitatea oricărui fiu al Moldovei de a asimila ceea ce se preda în şcoală, de a se ridica din truditor al pământului la statutul de purtător şi creator de valori spirituale.

Bibliografie: Nicolae Iorga, Viaţa şi faptele mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1904; Mihai Bulacu, Marele Catehet și întemeietor al școalei românești Veniamin Costachi, în revista „Biserica Ortodoxă Română”,anul LXIV, 1946, p. 510-519; N. C. Enescu, Veniamin Costachi, ctitor şi îndrumător al şcolilor din Moldova, în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul XLIII (1946), nr. 1-2, p. 31-56; Mihai Mănucă, Mitropolitul Veniamin Costachi, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXVI (1968), nr. 1-2, p. 165-181; Ilie Gheorghiţă, Grija deosebită a mitropolitului Veniamin Costachi pentru ridicarea nivelului cultural al clerului, în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,  anul XLVII (1971), nr. 9-12, p. 645-660; I. D. Lăudat, La 150 de ani de la întemeierea învăţământului în limba naţională în Moldova, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul LIV (1978), nr. 1-2, p. 101-108; Adrian Botoşăneanul, Din viaţa şi înfăptuirile Mitropolitului Veniamin Costachi. La împlinirea a 175 de ani de la ridicarea sa în jilţul vlădicesc, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul LIV (1978),nr. 3-4, p. 348-335.

(Pr. I.D. Moga)

Mitropolitul Veniamin Costachi, în timpul păstoririi sale pe scaunul Moldovei (1803-1842) s-a arătat a fi unul dintre patrioții luminați pe care i-a avut poporul nostru. Bogata sa activitate multilaterală, dovedește din plin acest lucru. Astfel, îndată după ce a fost înălțat la treapta de mitropolit, la stăruințele sale pe lângă domnitorul Alexandru Moruzi (1802-1806), voievodul dădea un hrisov la 24 mai 1803, privitor la școli. Tot pentru înfințarea învățământului național a întreținut mulți tineri la diferite școli ca: Săulescu în Hios, ierodiaconul Veniamin Cananău la Atena, frații Asachi în Italia, Vasile Scriban (arhiereul Filaret) și ierodiaconul Ierotei la Kiev.

Mitropolitul Veniamin a înțeles să dea instituțiilor de cultură din Moldova o direcție națională și să-și închine acestora toate priceperea și puterea sa de muncă. Prin purtarea Mitropolitului Veniamin s-a înfințat în anul 1803, primul seminar teologic din Principatele Române la Socola în anul 1803, având timp mai bine de un veac un impact foarte mare asupra întregii populații din Moldova. Sediul seminarului a fost instalat în 1803 în chiliile Mânăstirii Socola. Aici, la acest seminar, mitropolitul Veniamin a adunat 60 de copii tineri, fii de preoți, cărora le-a așezat profesor de gramatică românească și latină, de caligrafie, de geografie, aritmetică, istorie universală, logică, filozofie și retorică, în care scop au fost aduși dinadins bărbați vrednici. Pe parcurs mitropolitul Veniamin a ținut să transforme școala sa într-o „Academie ortodoxă”, căreia i s-a dat numele de „Seminaria Veniamină”. Seminarul Veniamin a fost socotit o instituție de învățământ teologic superior cu „bune condiții materiale”. Planul lui Veniamin era și mai mare: în Socola dorea să așeze școală de parodisirea teologiei și tălmăcirea Sfintelor Scripturi, precum și „dacăli procopsiți în limba moldovenească”, pentru a învăța dogmele pe feciorii de preoți și diaconi.

La 24 mai 1803 a obținut înfințarea unei școli românești pe lângă cea grecească la mânăstirea Mavromolu din Galați și înfințarea de școli elinești și românești la Focșani și Bârlad. Pentru maicile de la Agapia (unde era stareță sora mitropolitului) a înfințat o școală de „carte grecească și elenească”.

În octombrie 1805, mitropolitul Veniamin a înfințat o școală de cântări bisericești la Iași. Tot mitropolitul Veniamin a oferit banii necesari pentru deschiderea unei școli particulare de cântăreți bisericești pe lângă biserica Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.

După înlăturarea regimului fanariot și numirea primului domn pământean Ion Sandu Sturza, s-au deschis noi perspective pentru propășirea culturii și a învățământului de toate gradele în limba română. Astfel, în toamna anului 1824, mitropolitul Veniamin a deschis la mânăstirea Trei Ierarhi din Iași o școală „începătoare” în limba română, folosind ca învățător un absolvent al seminarului de la Socola.

În 1827 mitropolitul Veniamin împreună cu Gheorghe Asachi, au început demersurile pe lângă domn în vederea organizării unui învățământ de toate gradele, cerând domnului un buget corespunzător, noi edificii școlare și dascăli pricepuți, propuneri care au fost acceptate.            La 1 ianuarie 1828, au prezentat domnului un plan de organizare a învățământului național din Moldova, cu următoarele 2 tipuri de școli (pe lânga cea elementară): o școală „normală” cu 2 ani de studii și un gimnaziu cu 4 ani de studii, în care se predau: latina, religia, logica, retorică, istorie, geografie, matematică, științele naturale, economia, etc..  Prin aceiași „anafora”, propuneau să se dea întâietate limbii române și abia mai târziu să se învețe și alte limbi străine. Propuneau de asemenea înfințarea unei „biblioteci naționale”. Domnul a aprobat propunerile, iar cursurile ambelor școli s-au deschis în primele luni ale anului 1828. Trebuie amintit faptul că mitropolitul Veniamin asista în fiecare an la examenele de la gimnaziu împărțind premii elevilor merituoși.

În toamna anului 1843, mitropolitul Veniamin și Gheorghe Asachi au izbutit să înfințeze la Iași „prima școală publică pentru fetele orășenilor”, cu 70 de eleve. Cursurile se țineau într-o clădire pusă la dispoziție de mitropolit în curtea mânăstirii Barboi.

În anul 1841, s-a deschis la Iași prima școală de „arte și meșteșuguri” din Moldova, având 6 ateliere, în care au fost încadrați specialiști aduși din Moravia și Transilvania, în care s-au pregătit primii tehnicieni români.

Așadar, cea dintâi grijă pe care a avut-o marele ierarh a fost înfiinţarea învăţământului în limba română, învăţământ  de care să se bucure toţi fiii neamului. Ocupându-se la Huşi şi Roman de organizarea şcoliilor episcopale, Veniamin cunoştea structura materiilor de învăţământ şi acumulase o oarecare experienţă în acest domeniu.

Calităţiile însuşite în aceşti ani de către Veniamin Costachi s-au afirmat din plin, curând după ocuparea scaunului metropolitan (1803). Acum potrivit hrisoavelor domneşti din veacul al XVIII-lea, în preocupările lui Veniamin intră şi problemele de cultură şi de organizare şcolară ale întrgii ţări”.

La 24 mai 1803, Veniamin Costachi primeşte un hrisov de la domnitor care prevedea: adăugarea unei şcoli moldoveneşti pe lângă cea grecească de la mănăstirea Mavromalul din Galaţi, dublarea şcolilor elineşti care au luat fiinţă în Focşani şi Bârlad cu şcoli româneşti, creşterea bugetului pentru susţinerea şcolilor, organizarea sistematică şi exactă a procesului de învăţământ, mărirea numărului de înlesniri acordate copiilor sărmani (40 în loc de 20 – 25 ) etc.

De asemenea, se asigurau un număr mai mare de burse pentru copii săraci pentru a putea urma cursurile Academiei din Iaşi. În cursul aceluiaşi an, la 1 septembrie 1803, mitropolitul Veniamin Costachi obţine de la domnitor un hrisov pentru înfiinţarea la mănăstirea Socola a unei şcoli „cu dascăli procopsiţi în limba moldovenească, pentru învăţătura feciorilor de preoţi, diaconi, mazili, ruptaşi şi de dascăli”.

Acum se puneau temeliile Seminariatului de la Socola, „care prin purtarea de grijă permanentă a mareului ierarh moldovean va deveni, după înfiinţarea Academiei Mihăilene (1834-1835), o facultate în cadrul primei Academii româneşti din Moldova”. Tot din iniţiativa Mitropolitului Veniamin, se organizează pentru maicile de la Socola şi Prapa-Doamna Parascheva-Iaşi, ca de altfel şi pentru acelea strămutate prin hrisov domnesc de la „Vânătorii Pietrii şi cele de la Schitul Gîrcina Neamţ”, o şcoală „de carte grecească”, cu „un dascăl bătrân procopsit la învăţătură” până când se va ridica din rândul monahilor cadrele capabile să asigure desfăşurarea procesului instructiv-educativ.

În afară de aceasta, călugăriţele urmau să se ocupe cu lucrul de mână şi  „alte iscusite lucruri care aceste sunt pentru cinstea şi folosul lor şi pentru podoaba patriei”.

După aceste măsuri, prin care: se înmulţeau şi se consolidau scolile moldoveneşti , se asigurau burse unui număr mai mare de copii săraci, spre a putea urma Academia din Iaşi, se angajau şi laici în susţinerea şcolilor, Veniamin Costachi a făcut un pas mai departe. A pus la cale predarea unui învăţământ mai înalt în limba patriei şi totodată scoaterea acestui învăţământ de sub influenţa dascălilor greci de la Academie. În acest scop, Veniamin obtine de la acelaşi domn hrisovul din 1 septembrie 1803, prin care se preciza ca la mănăstirea Socola „să se aşeze o şcoală cu dascăli procopsiţi în limba moldovenească pentru învăţarea feciorilor de preoţi, diaconi, mazili şi de dascăli… învăţându-se desăvârşit dogmele legii, încât se cuvine spre iscusinţa unui preot“.

La acest seminar mitropolitul Veniamin a  adus „60 de copii tineri, fii de preoţi, în vârsta nevinovăţiei, cărora le-a aşezat profesor de gramatică românească şi latină, de caligrafie, de geografie, aritmetică, istorie universală, logică, filozofie şi retorică, în care scop dinadins au fost aduşi din deosebite părţi bărbaţi vrednici“, fie din Ardeal, fie din Banat, fie din alte ţinuturi. Sufletul de mare român al mitropolitului Veniamin nu putea să cadă în păcatul regionalimului, faţă de marele scop pe care îl urmărea. La realizarea acestui scop, îl ajuta şi colaborarea, vreme indelungată, cu predecesorul său episcopul şi mai apoi mitropolitul Iacob Stamati, care era în curent cu reorganizarea şcolilor din Transilvania. Deaceea a intrat în cele mai bune relaţii cu epicopul Moga de la Sibiu, car i-a fost binevoitor. Aşa ne putem explica venirea lui Eftimie Murgu şi Bojinca, care au avut un rol strălucit la seminarul din Iaşi trasmiţând idealul latinist al dascălilor transilvăneni. Tânărul Gheorghe Asachi, fiul protopopului Lazăr, susţinut de Veniamin la studii în străinătate, la Lemberg, Viena şi Roma, i-a putut deveni un admirabil colaborator. La rândul său Gheorghe Asachi a adus din Ardeal o serie de profesori distinşi ca Vasile Pop, director şi profesor, Vasile Fabian zis Bob, pentru teologie şi Dr. în filozofie şi medicină, Ion Manfis, pentru limba latină şi Ion Costea pentru retorică şi poetică.Bibliografie: Nicolae Iorga, Viaţa şi faptele mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1904; Mihai Bulacu, Marele Catehet și întemeietor al școalei românești Veniamin Costachi, în revista „Biserica Ortodoxă Română”,anul LXIV, 1946, p. 510-519; N. C. Enescu, Veniamin Costachi, ctitor şi îndrumător al şcolilor din Moldova, în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul XLIII (1946), nr. 1-2, p. 31-56; Mihai Mănucă, Mitropolitul Veniamin Costachi, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXVI (1968), nr. 1-2, p. 165-181; Ilie Gheorghiţă, Grija deosebită a mitropolitului Veniamin Costachi pentru ridicarea nivelului cultural al clerului, în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,  anul XLVII (1971), nr. 9-12, p. 645-660; I. D. Lăudat, La 150 de ani de la întemeierea învăţământului în limba naţională în Moldova, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul LIV (1978), nr. 1-2, p. 101-108; Adrian Botoşăneanul, Din viaţa şi înfăptuirile Mitropolitului Veniamin Costachi. La împlinirea a 175 de ani de la ridicarea sa în jilţul vlădicesc, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, anul LIV (1978),nr. 3-4, p. 348-335.

(Pr. I.D. Moga)

Constantin Brâncoveanu a făcut dovada unor remarcabile talente politice şi diplomatice, fapt ce l-a ajutat să se menţină în scaunul Ţării Româneşti mai bine de un sfert de veac (1688-1714) şi să se bucure de aprecierea unor renumiţi monarhi şi oameni politici europeni. A fost unul dintre cei mai mari voievozi ai neamului, cunoscut ca un strălucit întemeietor de cultură şi artă, ctitor de biserici şi mânăstiri, atât  în ţară cât şi în străinătate, întemeietor de aşezăminte şi spitale pentru săraci şi bolnavi şi mare apărător al credinţei creştine, până la a primi moarte de martir.

În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 25 de ani şi cinci luni de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârşit şi bun administrator al avuţiilor ţării, instaurând o epocă de prosperitate şi pace. A iniţiat o amplă activitate de construcţii religioase şi laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală şi sculptură în tradiţia autohtonă, stilul neo-bizantin şi ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic numit ,,stilul brâncovenesc”. Denumirea de stil brâncovenesc sau de artă brâncovenească este folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectură şi artele plastice din Ţara Românească în timpul domniei sale. Deoarece această epocă a influenţat în mod hotărâtor evoluţiile de mai târziu, termenul se foloseşte prin extensie şi pentru a descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordaţi, până către anul 1730. Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renaşterea apuseană, datorită structurilor sale clare, raţionaliste; exuberanţa lui decorativă permite şi folosirea termenului de ,,baroc brâncovenesc”. Constantin Brâncoveanu şi-a asumat rolul de protector al tiparului şi şcolilor din Ţara Românească, dar şi din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele ale donatorilor de la şcoala românească din Şcheii Braşovului. S-a înconjurat de personalităţi de cultură din ţară şi din străinătate, susţinând financiar şi diplomatic pregătirea tinerei generaţii de cadre în şcolile europene.

A înfiinţat în 1694, Academia Domnească din Bucureşti, o şcoală superioară (colegiu public pentru pamânteni şi străini) având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mânăstirea Sfântul Sava. În 1707, a reorganizat-o numind în fruntea ei pe învăţatul grec Sevastos Kyminitis, urmat de Marcu Porfiropol.

În paralel cu ,,Academia de la Sfantul Sava” funcţionau şi alte şcoli, în incinta unor mânăstiri unde se preda în slavonă şi în româneşte. Aşa au fost şcolile de la mânăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea, amândouă în Bucureşti care pregăteau dieci pentru cancelariile domneşti, preoţi şi dascăli. O serie de şcoli româneşti existau în oraşele ţării, în mânăstiri şi chiar în mediul rural. În câteva mânăstiri au luat fiinţă biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei; printre acestea se remarcau biblioteca de la Mânăstirea Mărgineni (ctitoria lui Constantin Cantacuzino) şi biblioteca Mânăstirii Horezu, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

Voievodul Constantin Brâncoveanu a rămas în istorie şi în conştiinţa naţională şi ca un mare ocrotitor al tiparului.

Domnia lui debutează printr-un act de cultură şi anume prin apariţia ,,Bibliei de la Bucureşti”, prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în limba română, operă de mari proporţii pentru acel timp (944 pagini în format mare, pe două coloane, cu literă măruntă). Tipărirea începuse încă din timpul lui Şerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat în 1688, în timpul vieţii acestuia. Al doilea tiraj s-a terminat abia în noiembrie 1688 sub noul domnitor. Potrivit unei note dintr-o altă tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt al Ţării Româneşti, fusese ,,ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii româneşti.

Pe lângă tipografia mai veche înfiinţată în 1678 la Bucureşti de către Mitropolitul Varlaam s-au înfiinţat acum câteva tipografii noi: la Buzău, în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Huşi), la Snagov, în 1694, la Râmnicu-Vâlcea, în 1705, la Târgovişte, în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul, care dintr-un smerit ieromonah a ajuns să fie ales în 1705 episcop de Râmnic, iar în 1708 mitopolit. S-au tipărit felurite cărţi: de slujbă, de teologie, de învăţătură, de combatere a catolicismului şi calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă şi arabă.

A fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici şi mânăstiri din Ţările Române. Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti. După ce a devenit domnitorul Ţării Româneşti, a mai ctitorit încă trei biserici în Bucureşti, pe locul unora mai vechi: Biserica Sfântul Ioan cel Nou sau ,,Grecesc” demolată în secolul trecut, biserica mânăstirii Sfântul Sava, demolată şi ea în secolul trecut şi biserica Sfântul Gheorghe Nou, existentă şi azi în centrul Capitalei, fiind recent restaurată. În această din urmă biserică au fost depuse şi osemintele ctitorului în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soţia sa, doamna Marica. A mai zidit o biserică la Doiceşti (jud. Dâmboviţa).

 Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mânăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”, închinată mânăstirii Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai. În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă dintre ctitoriile sale: Mânăstirea Horezu, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.

Printre alte  biserici şi mânăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mânăstirea Sâmbăta de sus, Mânăstirea Surpatele, Mânăstirea Polovragi, Mânăstirea Turnu din Târgşoru Vechi (jud. Prahova).

După mazilirea sa din anul 1714, Constantin Brâncoveanu a fost dus la Istanbul şi închis la Edicule, împreună cu familia sa. El a fost acuzat de relaţii ascunse cu duşmanii Porţii Otomane (marile puteri creştine din acea vreme: Rusia, Austria, Polonia şi Veneţia), de corespondenţa sa cu Viena şi Moscova (cărora le-ar fi furnizat informaţii secrete despre turci), de cumpărarea de moşii şi construirea unor palate în străinătate (în Transilvania), de depunerea de bani în băncile din Viena şi Veneţia, precum şi de baterea de monede purtând chipul său.

Pentru a i se cruţa viaţa, i s-au cerut 20.000 pungi cu aur (aproximativ 11 milioane de galbeni), o sumă imposibilă chiar şi pentru „beiul de aur”, cum era poreclit Brâncoveanu la Istanbul.

Pe 15 august 1714, când creştinii pomeneau Adormirea Maicii Domnului, chiar în ziua în care voievodul împlinea 60 ani, a fost adus împreună cu ceilalţi prizonieri, la Yali Koshu, „Pavilionul mării’’. Erau prezenţi sultanul Ahmet al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Angliei, Rusiei şi Austriei. Li s-a cerut să renunţe la credinţa ortodoxă strămoşească, pentru a fi graţiaţi, dar voievodul şi-a încurajat fii să fie statornici în credinţă, fiind singurul bun ce le-a mai rămas. Înfuriat, sultanul a poruncit să fie tăiate mai întâi capetele celor patru copii ai voievodului, apoi pe cel al sfetnicului Ianache, crezând că astfel îi va înfrânge credinţa. Dar Brâncoveanu îndurerat şi-a făcut semnul crucii spunând: „Doamne, fie voia Ta” şi a întins singur capul călăului. Cele şase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele purtate pe uliţele cetăţii.

Iată cum descrie Gheorghe Şincai în Cronica Românilor martiriul dreptcredinciosului voievod: „Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora le-a grait astfel în ora morţii; „Iată toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem încai sufletele…staţi tari şi bărbăteşte, dragii mei; să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mantuitorul nostru câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tari întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta …’’. „Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor începând de la cel mai tânăr şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu şi aruncară trupurile în mare. Şi creştinii după aceea, aflându-le le-au astrucat la Patriarhie”.

În anul 1720, osemintele Domnitorului Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară de către Doamna Marica Brâncoveanu şi îngropate cu cinste în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi Ianache sfetnicul, în urma cercetării amănunţite a vieţii şi faptelor lor încărcate de sfinţenie, de credinţă fierbinte în Dumnezeu şi de moarte martirică pentru legea creştinească. Biserica a rânduit ca în ziua de 16 august  a fiecărui an să fie cinstiţi în ceata Sfinţilor Martiri ai Ortodoxiei.

Bibliografie. M. Bărbulescu și Denis Deletant, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2007. Constantin Şerban, Constantin Brâncoveanu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969. Gherasim Cristea, Viaţa Sfântului Martir Cnstantin Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul, Editura Episcopiei Râmnicului, Rm Vâlcea, 2001. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936. Idem, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908. F. Popescu, Ctitorii Brâncoveneşti, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004. Gheorghe Șincai, Cronica Românilor şi  a mai multor neamuri, I-III,  Ediţie îngrijită de F. Fugariu, Bucureşti, 1978. Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1580), Editura  Meridiane, Bucureşti, 1987, Alexandru Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Taiană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1925. Viețile și pildele Sfinților – Viața Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, Editura Anastasia, Oradea, 1997.

(Pr. I.D. Moga)

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente în județul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei ,,Papa” Brâncoveanu şi al Stancăi, sora domnitorului Şerban Cantacuzino. Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentant de seamă al culturii umaniste în spaţiul românesc), care i-a oferit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, învăţând printre altele greaca, latina şi slavona.

Bunicul său dinspre tată fusese Preda Postelnicul Brâncoveanu, stâlp de seamă în divanul ţării din vremea lui Matei Basarab, fiind mare logofăt în vremea lui Constantin Şerban Voievod. În schimb, tatăl lui Constantin Brâncoveanu desfăşoară o scurtă carieră politică, cea mai înaltă dregătorie la care ajunge fiind aceea de postelnic. Constantin Brâncoveanu a mai avut doi fraţi, Matei şi Barbu, care murind de tineri au fost îngropaţi la Brâncoveni, lângă tatăl lor.

A avut o copilărie zdruncinată de incursiunile răsculaţilor care atacau mereu casele boiereşti ale Brâncovenilor, devastându-le şi jefuindu-le de averi, omorând pe cei care se împotriveau sau pe cei care nu puteau plăti. În primavara anului 1655, în timpul răscoalei seimenilor Costaşi (mercenari) şi a dorobanţilor ridicaţi împotriva domniei, printre alţi boieri este omorât şi tatăl lui Constantin Brâncoveanu în casele sale de pe Dealul Mitropoliei. Preda, bunicul său, scăpă atunci răscumpărându-şi viaţa cu mulţi bani, iar pruncul Constantin, care avea abia un an, a rămas în viaţă ca prin minune datorită doicii sale.

La 19 ani dobândeşte prima sa dregătorie, de al doilea postelnic, prin dreptul său de moştenire. În 1674, se căsătoreşte cu jupâneasa Marica, nepoata de fiu a fostului domn Antonie Vodă din Popeşti şi are cu aceasta patru fii: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi şapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Elena, Bălaşa şi Smaranda. Până ajunge domn, cariera lui Constantin Brâncoveanu se desfaşoară în umbra puternicei familii Cantacuzino, dinspre partea mamei, care i-a fost mult timp protector şi mentor având relaţii bune cu unchii săi: Şerban Domnul, Constantin Stolnicul şi Mihai Spătarul.

La 25 de ani ajunge agă, apoi după câteva luni este numit ispravnic de scaun, iar după ceva timp ajunge mare postelnic și ,,Mare Logofăt”, adică boierul cel mai de seamă din Divanul domnesc. În 1688 este ales domn al Ţării Româneşti fiind înscăunat de Patriarhul Dionisie al Ierusalimului în biserica din Dealul Mitropoliei din Bucureşti. Domnia lui Constantin Brâncoveanu a marcat în Ţara Românească o perioadă de progres economic şi cultural-artististic, de iniţiative asupra modernizării aparatului statal şi reformare a sistemului fiscal. De asemenea, a organizat cancelaria statului în vederea întreţinerii raporturilor cu puterile străine. Epoca brâncovenescă s-a deschis influenţelor occidentale care au început să prevaleze asupra celor orientale. Astfel s-a creat o sinteză originală naţională prin aportul tradiţiei răsăritene şi a celei occidentale.

Principalele reforme ale politicii interne a lui Constantin Brâncoveanu au fost: întărirea rolului domniei, reorganizarea sistemului fiscal, promovarea unor relaţii strânse cu Moldova şi Transilvania. În ceea ce priveşte politica externă, Constantin Brâncoveanu a încercat să menţină o relaţie echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal şi Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Ţării Româneşti (după cucerirea Transilvaniei recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).

Însă, în 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă şi unele greşeli politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la sfârşitul său tragic şi la dezastrul familiei sale cinci ani mai târziu. Regele Suediei, Carol al XII-lea fusese învins la Poltava de către ţarul Rusiei, Petru cel Mare. Armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei pentru a se lupta cu turcii, aliaţii lui Carol al XII-lea. Brâncoveanu a încercat să se alieze cu ruşii, trimiţându-i ţarului o scrisoare în care îi promitea că îl va ajuta la aprovizionarea armatei. Petru cel Mare i-a mulţumit şi i-a trimis 300 de pungi cu aur, contravaloarea serviciilor pentru aprovizionarea armatei  ruse. Tot în acest timp, turcii îi dăduseră domnia Moldovei lui Dimitrie Cantemir, duşman declarat al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea expresă de a raporta Divanului orice mişcare facută de Constantin Brâncoveanu. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu ţarul. Prudent, Brâncoveanua a încercat să menţină un echilibru între cele două tabere. El şi-a adunat oştile în tabăra de la Urlaţi (jud. Prahova), aproape de graniţa cu Moldova. În cazul în care ruşii ar fi intrat în Ţara Românească, s-ar fi aliat cu ei, dacă însă turcii ar fi fost mai rapizi, ar fi rămas de partea acestora. Planurile i-au fost dejucate chiar de vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care împreună cu mai mulţi boieri, a trecut în tabăra ţarului. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis înapoi lui Petru cel Mare cele 300 pungi cu aur, iar turcilor proviziile, contribuind la eşecul militar al ţarului în bătălia de pe Prut (Stănileşti, 1711), care s-a văzut nevoit să încheie pace cu turcii.

Deşi, pe moment, Brâncoveanu şi-a păstrat tronul, turcii nu i-au iertat încercarea de trădare din 1711. Răzbunarea lor a venit abia după trei ani, în 1714, când Brâncoveanu nici nu bănuia că ar mai avea duşmani puternici. Însă toate rudele lui – Cantacuzinii care îi sprijiniseră până atunci domnia -, se întoarseră de această dată împotriva lui. Deşi pe moment, Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani că gestul spătarului Toma Cantacuzino de a trece de partea ruşilor în timpul războiului ruso-turc din 1711, nu exprimase şi voinţa sa, turcii nu l-au înţeles şi o nouă acuzaţie s-a adăugat la adresa lui. Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Rasid, că ,,adunase  multe bogăţii şi arme pentru a se opune şi a pregăti o răscoală, aşteptând ca să-şi arate dorinţa de a domni în chip independent”, Brâncoveanu a fost mazilit în 1714. Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul şi închis la Edicule (cetatea celor șapte turnuri), iar toate averile sale i-au fost confiscate. Pe 15 august 1714, a fost executat la Istanbul împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei,  precum şi cu sfetnicul său, Ianache Văcărescu.

Bibliografie. Vieţile şi pildele Sfinţilor, Viaţa Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, Editura Anastasia, Oradea, 1997. M. Bărbulescu și Denis, Deletant, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2007. Constantin Şerban, Constantin Brâncoveanu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969. Alexandru D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1925. Gherasim Cristea, Viaţa Sfântului Martir Constantin Vodă Brâncoveanu şi a celor împreună pătimitori cu dânsul, Editura Episcopia Râmnicului, Rm. Vâlcea, 2001. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, Bucureşti, 1936.

(Pr. I.D. Moga)