Arhiva pentru categoria ‘Vechiul Testament’

Despre căderea omului în păcat

luni, septembrie 27th, 2021

Dumnezeu a dăruit omului libertate și, astfel, omul a avut de la începutul începuturilor starea, puterea, de a se supune sau de a nu se supune voinței lui Dumnezeu. Dumnezeu a dăruit ființelor ascultătoare posibilitatea de a se mișca liber pentru a putea să-și dobândească un bun propriu pe care să-l păstreze prin liberă voință, însă nelucrarea și nepăsarea pentru păstrarea binelui a dus la căderea lui în rău, înțeles ca lipsirea de bine sau absența binelui.         Păcatul este conceput ca neascultare de Dumnezeu (Fac. 2,16; 3,11) și se pedepsește în chip diferit (Fac. 4,9-16; 6,5-7; 11-13). „A dat apoi Domnul Dumnezeu poruncă lui Adam și a zis: Din toți pomii din rai poți să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el vei muri.” (Fac. 2,16-17)

Primul om a primit ca răsplată moartea sufletească și trupească, deși putea să nu moară: „Nu zicem că Adam a pierdut totul, că a murit și a dispărut. El a murit față de Dumnezeu, dar trăiește după firea sa.”[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul a considerat că primul efect al păcatului a fost despărțirea dintre voia noastră gnomică (arbitrară) și voia lui Dumnezeu, ca urmare a ispitei diavolului, „pe care șarpele cel gândit l-a introdus, înduplecând pe om prin înșelăciune să calce porunca dumnezeiască și să prețuiască cele vremelnice decât cele veșnice.”[2]

Ispitirea și căderea omului în păcat  este prezentată în Sfânta Scriptură (Fac. 3, 1-24): femeia Eva, este cea care a gustat prima din pomul oprit, interzis, și apoi bărbatul, Adam. Este prima și singura poruncă pe care Dumnezeu a dat-o primilor oameni. Apoi este prezentată și izgonirea din Rai. Diavolul le-a promis primilor oameni că dacă vor mânca din pomul oprit vor fi asemenea lui Dumnezeu și vor cunoaște atât binele cât și răul. (Fac. 3,5). Consecința a fost că prin păcat centrul stabilit în cele inteligibile a fost mutat în cele sensibile, pentru că gustarea din fructul oprit a trezit în trupul omului simțurile și plăcerea (Fac. 3,6), iar prin deschiderea ochilor s-a arătat goliciunea primilor oameni. Gustatul din pom, din fructul oprit  nu le-a deschis de fapt ochii, întrucât omul vedea și înainte de căderea sa pomul și fructele lui, dar înainte omului nu îi trecea încă prin minte să încalce sau să înșele porunca și voința Creatorului său.

Sfinții Părinți au considerat mereu că procesul psihologic prin care s-a zămislit păcatul este același și s-a realizat în mai multe momente sau etape.[3] Dintre Sfinții Părinți, Isihie Monahul enumeră patru momente, și anume: atacul, însoțirea, consimțirea și fapta sensibilă, iar Sfântul Ioan Damaschin numește următoarele șapte momente: atacul, însoțirea, patima, lupta, robia, consimțirea și făptuirea.


[1] Sfântul Macarie Egipteanul, Omilia a XII-a, în „Scrieri (Omilii duhovnicești)”, trad. De Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, în P.S.B., vol. 34, E.I.B.M. al B.O.R., București, 1992, p. 142.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistolele Sf. Maxim Mărturisitorul despre cele două firi ale lui Hristos și despre viața duhovnicească, în „Scrieri”, partea a doua, trad., introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în P.S.B., vol. 82, E.I.B.M., București, 1990, p. 146.

[3] Pr. D. Stăniloae, Ascetica și mistica, I, 5, I.B.M., București, 2002, p.114.

Pr. Paul-Gheorghe Matei

Starea omului în Rai

luni, septembrie 27th, 2021

Rânduit de Dumnezeu să trăiască în grădina Edenului într-o stare paradisiacă, omul a trăit permanent epectasic și a ieșit biruitor din sine spre Dumnezeu, spre celălalt semen (Eva), spre creație și a dorit să fie cu toate și prin toate cu Dumnezeu. Toate acestea se datorează înrudirii după chip îl așează pe om într-o relație, într-om legătură apropiată cu Creatorul, cu Arhetipul său, prin care se împărtășește de toată  de toată comuniunea dumnezeiască. Adam a intrat în relație directă cu Creatorul său, I-a auzit glasul ( Fac. 3,8), a vorbit cu El. Acest fapt ne arată starea de deplină funcționalitate  a chipului. Dar dacă Adam ar fi continuat, ar fi persistat, ar fi stăruit în bine, înmulțirea sa ar fi fost ca a îngerilor și ar „fi putut ajunge până la limita rânduită  de voința Creatorului… Cel ce a chemat toate la viață și a fost în măsură să modeleze pe om cu totul în mod liber după un tipar sau calapod dumnezeiesc…”[1]

Sfinții Părinți mărturisesc că înrudirea omului cu Dumnezeu este dată de partea spirituală, rațională din om, ci nu de partea materială: „căci înrudirea cu Dumnezeu este firea rațională care se poate sesiza numai cu mintea; iar lumea materială este cu totul depărtată de el, pentru că ea cade sub simțuri.[2] Starea lui Adam, creată după chipul lui Dumnezeu, prin rațiune și libertate avea în sine nepătimirea, nestricăciunea, fiind pură și inocentă și fără griji: „nu pentru că ar fi fost incapabil de a păcătui, ci, mai mult, libertatea voinței era imaculată”.[3]

Despre mintea, rațiunea lui Adam spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că nu era pătrunsă de închipuire, ci doar chipul și asemănarea construiau un zid în jurul ei, care nu îi permitea să se alipească de cele lipsite de rațiune. Libertatea umană își manifestă adevărata ei stare, mintea primului om, Adam, a fost în permanentă stare de trezvie pentru că nu avea gânduri duplicitare, iar cunoașterea lui era dată de har, întrucât trăia învăluit de har și tindea în mod ființial spre asemănarea cu Dumnezeu în virtute. În rai, starea lui Adam era una de pruncie, chipul său era ființial legat de asemănarea cu Dumnezeu la care credea că va ajunge dacă se împărtășea din pomul vieții. Astfel, păstrarea chipului lui Dumnezeu implica permanenta ședere înspre îndumnezeire, care nu este o stare finală, ci reprezintă întregul drum de dezvoltare a chipului numai prin voința omului și conlucrarea cu Dumnezeu, cu harul divin.


[1] Sfântul Grigore de Nyssa, Despre facerea omului, XVII, trad. Pr. T. Bodogae, în P.S.B. 30, I.B.M., al B.O.R., București, 1980, p. 52

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, XII, 3, trad. Pr. D. Feciorul, edit. I.B.M. al B.O.R., București, 2001, p. 82

[3] Ibidem, p. 83

Pr. Paul-Gheorghe Matei

Chipul lui Dumnezeu în om: voinţă, sentiment, raţiune

luni, septembrie 27th, 2021

Omul este o ființă personală fiindcă a fost creat după chipul lui Dumnezeu și de aceea tinde spre Arhetipul său divin. Persoana întrunește mai multe funcții între care cele mai importante sunt rațiunea, voința și sentimentul.

Rațiunea este  înțeleasă ca putere cognitivă prin care omul se gândește pe sine, lumea înconjurătoare și sensul existenței sale. Sfântul Maxim Mărturisitorul distinge două nivele ale puterii cognitive, și anume:

logosul (rațiunea propriu-zisă), care are o funcție analitică;

nousul (mintea), care are funcție sintetică.

Rațiunea preia datele furnizate de simțuri și le prelucrează, apoi le cercetează, le descrie și le transmite minții care le înțelege. Actul intelectiv presupune raportarea acestor date la sensul lor; orice înțelegere are un rost, un sens.

Voința. Sfântul Maxim Mărturisitorul face distincția între voința firii (cea fizică) și voința gnomică:

voința firii este prin puterea teocentrică. Ea reprezintă voința de a exista.

voința gnomică este liberă – libertatea. Voința gnomică are două posibilități de activare: poate urma pe cea fizică și, astfel, se orientează spre Dumnezeu, sau i se poate opune și refuză comuniunea cu Dumnezeu.

O aleasă interpretare o dă Sfântul Ioan Gură de Aur care îl prezintă pe omul creat după chipul lui Dumnezeu îmbrăcat în purpură de împărat, îl consideră coroana creației și inel de legătură intre imanent și transcendent: „… omul e mai de cinste decât toate ființele create, pentru el au fost zidite toate…”[1] și este chipul Celui care stăpânește toate în libertate.

Dar, căderea omului în păcat produce conflict între voința firii și voința gnomică, întrucât omul tinde mai mult spre ceea ce este potrivnic firii.

Afectivitatea este puterea de relație, de relaționare. Dacă omul a fost creat de Dumnezeu ca persoană, aceasta implică faptul că el este deschis relației, comuniunii. Puterea relației îl scoate din individualismul propriu și îl deschide pe om spre comunicare. Dintru început omul a știut că nu se poate cunoaște pe sine și nici lumea nu o poate cunoaște decât în Dumnezeu și din perspectiva lui Dumnezeu, iar această capacitate duhovnicească s-a manifestat pentru că omul a fost orientat, îndreptat, spre Dumnezeu.


[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, VIII, trad. Pr. D. Fecioru, în P.S.B. 21, I.B.M. al B.O.R., București, 1987, p. 100.

Pr. Paul-Gheorghe Matei

Omul în Referatul Creaţiei

luni, septembrie 27th, 2021

Din referatul biblic al Facerii aflăm că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său: „Și a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră… Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Fac. 1, 26-27).

Crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu l-a determinat pe Părintele Dumitru Popescu să afirme că  de vreme ce omul este o icoană vie a lui Lui, existența reală a omului nu e determinată de elementul creat din care este făcută icoana, ci este determinată de Arhetipul ei necreat. „A treia relatare a referatului biblic (Facere 2, 4-25) este mai puțin sistematică și cronologică și este centrată asupra omului. Omul apare în istorie printr-un act expres al lui Dumnezeu, el este opera directă a divinității. La crearea sa participă întreaga Sfântă Treime: „Și a zis Dumnezeu să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării… și tot pământul” (Facere 1, 27). Dintre toate făpturile, numai pe om îl creează Dumnezeu în mod special, el nefiind rezultatul poruncii divine, căci pământul nu era în stare să producă o ființă înzestrată cu rațiune, libertate, conștiință și voință, ci numai Dumnezeu, prin marea Sa putere și iubire, creându-l după chipul Slavei Sale, dându-i asemănarea la care trebuie să ajungă prin propria lucrare”.[1]

Din versetul biblic se observă distincția dintre forma de singular „și a zis” și forma de plural „să facem om” (singular) „după chipul și asemănarea (singular) Noastră” (plural). Rezultatul acestei observați este acela că omul este un reflex al chipului treimic sau, altfel spus, poartă în sine pecetea Aceluia Care este chipul „Dumnezeului nevăzut” (Coloseni 1,15), deci omul a fost creat după chipul lui Hristos Întrupat. Din forma pluralului „să facem” deducem  că Dumnezeu cel unul în Ființă și întreit în Persoane, creează întreaga fire umană ca un om, arătând adevăratul ei sens și rațiunea ei care trebuie să trăiască în unitate, acea unitate primită prin unirea cu Hristos, Arhetipul după care a fost creat omul (Galateni 3,28; 2,20).

Biserica răsăriteană a încercat să definească adevărata fire a omului pornind de la chipul lui Dumnezeu, chip după care a fost creat omul, Astfel, în primul capitol al Epistolei către Coloseni întâlnim următoarea afirmație a Apostolului Pavel: „Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut din toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El și pentru El. El este mai înainte de toate și toate prin El sunt așezate. Și El este capul trupului, al Bisericii, El este începutul, întâiul născut din morți ca să fie El cel dintâi dintre toate.” (Col.I, 15-18).

Deci, chipul nu poate fi redus doar la o parte a ființei umane, deși uneori se atribuie caracterul de chip al lui Dumnezeu demnității împărătești a omului, superiorității sale în lumea sensibilă, (microcosmos = cel ce însemnează toate elementele creației). Uneori, chipul se vrea văzut în  firea duhovnicească a ființei umane, în suflet  sau în ceea ce reprezintă partea principală și conducătoare a ființei sale și anume în minte (νους),  în (λογος) sau în libertatea omului ca facultate de a determina din interior, de a decide asupra faptelor sale. Alteori, chipul lui Dumnezeu este asimilat cu acea calitate a sufletului – simplitatea -, cu nemurirea, cu puterea de cunoaștere și participare la Dumnezeu.


[1] Bugiulescu Marin, Creația darul iubirii lui Dumnezeu, în revista „Biserica Ortodoxă”, Anul IX, nr. 2, iulie-decembrie, editată de Episcopia Alexandriei și Teleormanului, 2007, p. 176

Pr. Paul-Gheorghe Matei,

Parohia Corbeni-Oboga, jud. Olt

14.11.2019 – Mântuitorul Hristos preot în veac după rânduiala lui Melchisedec

joi, noiembrie 14th, 2019

Preoţia creştină prelungeşte de-a lungul istoriei preoţia Domnului Iisus Hristos, aceea după „…rânduiala lui Melchisedec”, făcându-i pe credincioşi să se împărtăşească de „Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu” şi de puterile veacului viitor, după expresia extraordinară a autorului Epistolei către Evrei (6.5). Preoţia creştină nu se ocupă a aduce jertfe lui Dumnezeu pe altarele de piatră, aşa cum procedau Aaron şi urmaşii săi, ci vine de la Dumnezeu, din Împărăţia păcii Noului Salem, pâinea vieţii celei veşnice şi vinul cel nou al ospăţului de la cina. Canaanul istoric reprezenta doar umbra noului Canaan, a Ierusalimului celui nou.

Preoţia legământului vechi nu a reuşit decât numai să întreţină vie aşteptarea, flacăra cea vie a credinţei avraamice, protejată în acest fel de ispitele idolatriei. Preoţia veşnică cea veridică a fost prefigurată de Melchisedec, de cei trimişi de Moise să anunţe poporului bogăţiile din pământul cel făgăduit de care se aflau aproape, de către toţi proorocii legii testamentului vechi. Numai Iisus Hristos a deschis într-adevăr uşile Împărăţiei cereşti, făcând să se pogoare peste popor, puterile din veacul viitor, vinul şi pâinea de la ospăţul de nuntă, odihna cea adevărată şi fără de final a Noului Salem.

Observăm că, „…preoţia, ca slujire sfântă, are caracteristica de a fi aleasă ,şi înaltă atât prin caracteristica, sa dumnezeiască, dar şi prin activitatea ei apostolească. Preoţia are caracteristica, de a fi slujirea aleasă şi înaltă din motivul, ei dumnezeiesc, pentru că acest temei, îl reprezintă Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a ajuns Mare Arhiereu, fiind un arhiereu din Dumnezeu „…după rânduiala lui Melchisedec” şi Care a şezut în ceruri, de-a dreapta Tronului slavei ca săvârşitor, al celor sfinte, şi al cortului adevăratei mărturii, pe care le-a rânduit Dumnezeu şi nu omul” (Sfântul NECTARIE DE EGHINA, Despre preoţie, … p. 9). Astfel, preoţia era prefigurată prin preoţia Testamentului Vechi unde preotul era trimis al lui Dumnezeu şi reprezentant al voii Sale către oameni.

Despre Melchisedec, se afirmă că nu avea nici început, ceea ce aduce aminte de Arhieria veşnică a Mântuitorului Iisus Hristos, iar pâinea şi vinul, oferite de Avraam, simbolizează starea de jertfire continuă, ce va fi actualizată permanent în pâinea şi vinul, din Sfânta Euharistie.

Dacă personalitatea lui Melchisedec aşa cum reiese după Sfânta Scriptură a Testamentului Vechi ne apare puţin cam misterioasă şi enigmatică, fiind lipsită de datele trebuincioase încadrării în cadrul istoriei biblice din Testamentului Vechi, acest preot-rege însă, prin apariţia sa scurtă, are o mare importanţă pentru planul iconomiei dumnezeieşti.

Această preoţie ce apare spontan în Melchisedec, reprezintă preoţia unei ordini mai înalte, preoţie s-a aflat, de la început în lume şi care se cere înnoită, ca omul aflat sub greutatea păcatului, să se poată elibera şi să ajungă creatură curată, pentru a se reuni cu Dumnezeu, într-o comuniune de credinţă şi iubire curată. Modul în care apare Melchisedec ca rege, însă diferit de contemporanii săi, fără a avea grade de rudenie, fiind şi preot, slujind Dumnezeului Celui Preaînalt, ne îndeamnă să credem că există o preoţie superioară celei levitice, o preoţie dintr-o ordin mai înalta, o preoţie duhovnicească deasupra Legii. Personalitatea lui Melchisedec, aşadar, prin chiar numele său, reşedinţa şi calitatea sa duală de rege şi preot, ne este înfăţişată ca o adevărată preînchipuire a marelui Arhiereu, Mântuitorul Iisus Hristos. Caracteristica tipică a personalităţii lui ni-l prezintă în frumoase cuvinte şi în culori vii Apostolul Neamurilor în epistola către Evrei (capitolul 7).

Dar Apostolul neamurilor, spre a evidenţia superioritatea preoţiei Mântuitorului Hristos, Care este preot în veac „…după rânduiala lui Melchisedec”, reprezintă mai întâi superioritatea preoţiei lui Melchisedec spre deosebire de preoţia lui Avraam, astfel: „CăciMelchisedec, rege din Salem, preot al lui Dumnezeu Celui Preaînalt, cel care a întâmpinat pe Avraam, ce revenea de la victoria împotriva regilor, şi l-a binecuvântat, căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, întâi se tâlcuieste, ca rege al dreptăţii, iar apoi şi rege din Salem, adică rege al păcii, fără de tată, fără de mamă, fără spiţă de neam, fara să aibă nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci asemănat fiind, Fiului lui Dumnezeu, rămâne preot pentru veşnicie” (Evrei 7.1-3).

Pr. Iulian Lixandra