Arhiva pentru categoria ‘Teologie si Viata’

Ce înseamnă chip şi asemănare? (3)

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Natura chipului este esențial dinamică la fel cum și asemănarea este esențial ontologică prin realizarea chipului desăvârșit. Sfântul Grigore de Nyssen explică: ,,Nu într-o parte a firii se găsește chipul, nici harul într-o parte a sa, ci firea în totalitatea ei este chipul lui Dumnezeu”[1]. Cu alte cuvinte chipul și asemănarea sunt corelative.

Asemănarea este aspirația irezistibilă a sufletului nostru către Dumnezeu. ,,În acest sens asemănarea este  un chip realizat și chipul o asemănare în mod potențial (virtual)”. Aceasta explică faptul că omul este o ființă  făcută să ajungă la Dumnezeu. Sfântul Grigore de Nyssen spune că o ființă nu este om decât în condițiile în care  este însuflețită de Duhul Sfânt, când este ,,chip asemănător”.

Totuși acesta arată cum între Prototip și Chip există asemănare, dar nu identitate. Chipul poartă în orice înțelegere frumusețea Prototipului; iar dacă el nu ar avea nici o diferență fată de Acesta, n-ar mai fi deloc asemănător, ci identic cu Modelul de care nimic nu l-ar separa. Ce diferență există între Dumnezeu și cel ce este după asemănarea Sa? Precis, una este necreată, cealaltă primește existenta prin creație”.

Sfântul Grigore exemplifică prin Evanghelia de la Marcu (XII, 16) care, atunci când ne prezintă  trăsăturile  de  bronz  ale  Cezarului,  ne  face  să  înțelegem  că  dacă  în  sine  există  o asemănare între reprezentare și modelul său, Cezarul, există totuși o diferență între subiect.

Analogic vorbind,  una este creată și cealaltă necreată. Atunci, ,,una este identică cu sine și rămâne  întotdeauna  neschimbată,  cealaltă  produsă  prin  creație  a  început  să  existe  printr-o schimbare și se găsește în mod natural predispusă să se schimbe altfel”[2]. Așadar, în concepția acestuia, schimbarea este specificitatea care-l distinge pe om de Dumnezeu. După Sfântul Ioan Gură de Aur redobândirea integrală a chipului nu este altceva decât parcurgerea drumului de la chip la asemănare.

El definește ,,asemănarea” în reciprocitate cu noțiunea de ,,chip”. După cum cuvântul ,,chip” înseamnă stăpânire, tot așa cuvântul ,,asemănare” înseamnă ca noi să ajungem, atât cât ne stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu.[3]

Sfântul Ioan îndeamnă să fim asemenea lui Dumnezeu, în ceea ce privește bunătatea, blândețea,  virtutea, precum ne îndeamnă Însuși Mântuitorul: ,,Fiți asemenea Tatălui nostru din ceruri” [4]. De aici putem deduce că dobândirea asemănării se realizează prin curățirea de patimi prin puterea rațiunii. În acest sens, Sfântul Ioan ne îndeamnă să stăpânim păcatul care ne îndepărtează de Dumnezeu.

Efortul continuu în această direcție duce la asemănarea cu Dumnezeu care va avea ca rezultat  mântuirea  și  îndumnezeirea.  Culmea  celei  mai  înalte  virtuți,  pe  cât  posibil,  este asemănarea cu Dumnezeu. ,,Pentru dobândirea asemănării omul slobozit de patimi prin dragoste, se înalță până la cele mai alese stări”[5].

Nici Fericitul Augustin nu vorbește despre asemănarea ca separată de chip. De fapt, noțiunea de  asemănare la acesta este doar presupusă. El nu concepe asemănarea în aceeași manieră ca și noțiunea de chip, accentuând nu numai subliniind, distincția dinte necreat si creat. Totuși, într-o operă din tinerețe, ne face să distingem chipul  de asemănare, net, spunând: ,,Orice chip este asemănarea cu cel al cărui chip este și totuși cel ce se aseamănă cu cineva nu este doar pentru aceasta chipul său”[6].


[1] Pr. Dr. MARIN CIULEI., op. cit. p. 154.

[2] Pr. Dr. MARIN CIULEI, op. Cit., p. 193.

[3] SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, op. Cit., IX, pag.110

[4] Matei V: 45.

[5] Pr. Dr. MARIN CIULEI, op. Cit, p.  232.

[6] FERICITUL AUGUSTIN, Despre Geneză, trad de Pr. Dr. Marin Ciulei, op. Cit., p.  232.

Pr. Bogdan Samfira

Ce înseamnă chip şi asemănare? (2)

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Sfântul         Vasile   cel     Mare   învățând        despre   chip  și   asemănare explică aparenta neconcordanță  dintre sfatul persoanelor Sfintei Treimi[1] și cel de după creare (Facere 1, 27), text în care după cum spuneam mai sus nu se mai amintește despre asemănare.

Acesta neagă schimbarea voinței lui Dumnezeu sau intervenția căinței în timpul creației. Neagă, de asemenea, și neputința Creatorului care hotărăște un lucru și realizează altul. Faptul că unii consideră că Sfânta Scriptură dă informații neclare, este de asemenea o blasfemie.

Explicația ar fi următoarea după Sfântul Vasile: ,,Este deci necesar ca omul să fie după chipul și asemănarea lui Dumnezeu…Nu Scriptura spune asta . creatorul nu este neputincios și deliberarea n-a fost făcută în deșert. Care este rațiunea tăcerii? Înseamnă că noi posedăm pe unul prin creație și dobândim pe altul prin voință. În prima ne este dat să fim făcuți după chipul lui Dumnezeu.

Prin voință se formează în noi asemănarea lui Dumnezeu. Ceea ce tine de voință, firea noastră o posedă în putere (virtual), dar prin acțiune (lucrare) ne-o procurăm. Dacă creându-ne Domnul nu ar fi luat înainte prevederea să spună ,,să creăm” și ,,după  asemănare” nu prin puterea noastră proprie am fi putut dobândi asemănarea cu Dumnezeu.

Dar iată că El ne-e creat cu puterea de a fi capabili să ne asemănăm cu Dumnezeu. Dându-ne această putere, ne-a permis să fim împreună lucrători ai asemănării cu El, ca să ne revină răsplata efortului nostru și ca să nu fim ca acele portrete ieșite din mâna unui pictor, obiecte inerte, ca roada asemănării noastre să nu se întoarcă doar spre lauda altuia. … El mi-a lăsat îndatorirea ca să devin după asemănarea lui Dumnezeu…”

Totuși în teologia Sfântului Vasile asemănarea cu Dumnezeu nu este doar rezultatul voinței și eforturilor omenești ci și colaborarea harului divin. Pe scurt, Sfântul Vasile învață că Dumnezeu ne-a făcut  capabili să I ne asemănăm și ne-a permis să fim participanții acestei asemănări.

Omul posedă puterea rațiunii  prin faptul că este ,,după chipul lui Dumnezeu”, iar asemănarea o dobândește devenind creștin: ,,…după chipul  lui Dumnezeu înseamnă origine și rădăcină  a  binelui,  pe  care  am  avut-o  implantată  în  firea  mea,  încă  de  la  zidire,  iar  după asemănarea lui Dumnezeu, îmi survine, în urmă din faptele mele și din truda mea pentru cele bune și din purtarea mea plină de virtute în întreaga mea viață”

Formula după asemănare (virtual) este același lucru ca cea după chip, în acțiune, însă înseamnă a-și însuși virtutea, a realiza binele în faptă și a ajunge, astfel, prin viață, la asemănarea lui  Dumnezeu[2]. Dumnezeu  îi  dă  omului  puterea  să  lucreze,  iar  ,,luminarea  dumnezeiască restabilește asemănarea, ceea ce eliberează imediat  chipul, iar strălucirea sa poate fi văzută la sfinți și la copii.”[3]


[1] Facere 1: 26.

[2] SFÂNTUL VASILE Cel MARE, op. Cit., p. 208-209

[3] PAUL EVDOCHIMOV, ,Ortodoxia, trad. De P.S. Dr. Irineu Ioan Popa, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1996, p. 63.

Pr. Bogdan Samfira

Ce înseamnă chip și asemănare? (1)

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

După  cum  am  arătat  până  aici,  ,,chipul  lui  Dumnezeu  în  om”  constă  în  structura antologică  făcută să tindă spre comuniune supremă, cea a Persoanelor divine cu persoanele umane. Asemănarea constă în activitatea acestei structuri.

Chipul  lui  Dumnezeu  nu  se  raportează,  desigur,  la  partea  trupească  a  omului,  cum susțineau ereticii audienți, pentru că Dumnezeu nu are trup. Dacă unii dintre sfinții părinți mai vechi, ca Justin Martirul și Irineu, în luptă cu gnosticismul, numeau trupul chip al lui Dumnezeu, ei nu înțelegeau prin aceasta că chipul lui  Dumnezeu ar fi propriu trupului, ci că și trupul participă oarecum la acest chip, prin unirea lui cu sufletul, prin forma, poziția și funcțiunea lui de a exprima puterea și măreția sufletului.

În acest sens, omul întreg are chipul lui Dumnezeu, cum rezultă și din cuvintele Sfintei Scripturi, după care, înainte de a fi format trupul omului, Dumnezeu a zis: ,,Să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră’’[1].

Dumnezeu fiind spirit absolut, adică pur, fără îndoială că chipul lui Dumnezeu în om se referă în primul  rând la partea spirituală a omului, anume la rațiunea, voința și sentimentul omului, întru-cât toate acestea tind spre Dumnezeu, ca spre adevărul, binele și fericirea absolută[2].

Chipul  lui  Dumnezeu  în  om  este,  deci,  sufletul  acestuia  în  tensiune  lui  spre  Dumnezeu. Concepția aceasta o întâlnim la toți părinții Bisericii. Văzut ca tensiune după Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu se păstrează și în omul căzut, căci și în acesta au rămas urme din  tensiunea și dorința după Dumnezeu și din înclinația spre bine, cum vom vedea ceva mai departe[3].

Unii dintre părinții  și scriitorii bisericești,  ca Sfântul Ioan Gură de Aur și Teodore,  înțeleg  chipul lui Dumnezeu în om ca putere de stăpânire asupra naturii și vietăților. Dar stăpânirea asupra naturii nu este decât consecința și manifestarea chipului dumnezeiesc, prin care omul se ridică deasupra tuturor  făpturilor  pământești.  Acest  lucru  îl  exprimă  Sfânta  Scriptură  însăși,  când  adaugă cuvintelor despre chip și asemănare stăpânirea omului peste întreaga natură[4].

Părinții fac deosebire între chip și asemănare, după care s-a creat omul, deși Sfânta Scriptură pare a le folosi uneori ca sinonime: la Fac.1, 26 se vorbește despre chip și asemănare, la Fac. 1,27; 5, 1 și 9, 6, despre chip; la Iacov 3, 9, despre asemănare. Chipul dumnezeiesc din om se referă la natura intelectuală și morală a omului, la rațiune și libertate, în înclinația lor spre Dumnezeu, iar asemănarea lui Dumnezeu este scopul către  care  tinde omul în dezvoltarea și desăvârșirea sa morală.

Asemănarea cu Dumnezeu putea fi atinsă numai prin statornicirea în bine cu ajutorul harului dumnezeiesc, fiind, deci, rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu care îi împărtășește harul Său. Punctul de plecare al asemănării cu Dumnezeu îl constituie chipul lui Dumnezeu,  rațiunea, sentimentul și libertatea  omului, cu înclinația lor ființară  spre adevăr, frumos și bine[5].


[1] Fac. 1: 26.

[2] V. V. ZENKOVSKY, ⹂Încă depre problema antropologiei creștineˮ, în Biserica Ortodoxă Română, An LIII( 1935), nr. 9- 10, p. 444.

[3] IBIDEM, p. 445.

[4] Fac. 1: 28.

[5] Pr. Prof. Dr. DUMITRU RADU, op. Cit., p. 205.

Pr. Bogdan Samfira

Chipul lui Dumnezeu, ca înrudire a omului cu Dumnezeu

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Chipul implică și relația specială cu modelul său. Chipul lui Dumnezeu în om implică înrudirea și relația specială a acestuia din urmă cu Dumnezeu, Creatorul și Modelul său. Omul este după chipul lui Dumnezeu, pentru că având un suflet înrudit cu Dumnezeu[1], tinde spre Dumnezeu și se află într-o relație vie cu Dumnezeu. Iar prin această relație de viață, omul menține neslăbită înrudirea sa cu Dumnezeu.

De altfel, și chipul biologic se menține în înrudirea cu modelul său numai dacă-i vine de la model o putere continuă, sau dacă între el și model este o comuniune continuă. Fenomenul acesta îl observăm și la oameni. O relație convergentă frecventă face pe doi sau pe mai mulți oameni să semene între ei[2].

Dar dacă între un chip biologic și modelul său sau între doi sau mai mulți oameni nu ar fi o înrudire, nu ar putea fi vorba nici de o relație care să arate și să mențină pe unul ca chip al celuilalt. De aceea, și omul se menține ca chip neslăbit al lui Dumnezeu numai dacă, pe baza unei înrudiri, se menține între el și Dumnezeu o relație de viață, o comuniune continuă, în care este activ nu numai Dumnezeu, ci și omul[3].

Relația dintre om și Dumnezeu este posibilă datorită faptului că Dumnezeu l-a făcut pe om de la început înrudit cu Sine. Făcându-l după chipul Său, Dumnezeu l-a pus pe om chiar de la început în relație conștientă și  liberă  cu Sine, prin insuflarea ,,sufletului viu’’[4].

Expresia ,,suflet viu’’ indică pe om în unitatea ființei lui. Părinții Bisericii spun că prin această suflare Dumnezeu a sădit în om nu numai sufletul înțelegător înrudit cu Dumnezeu, ci și harul Său,  ca  manifestare  a  relației  Sale  cu  omul,  care  provoacă  în  om  răspunsul  său  la  actul întemeietor de relație a lui cu Dumnezeu. Sfântul Grigore Palamas spune în ,,Despre purcederea Duhului Sfânt’’: ființa noastră este înrudită cu Dumnezeu prin Duhul primit, dar primește Duhul fiindcă este capabil de el, și pentru că este capabilă pentru relația cu Dumnezeu.

Dumnezeu  fiind  unul  în  ființă  și  întreit  în  persoane,  chipul  lui  Dumnezeu  din  om înseamnă participarea omului la Sfânta Treime și relația specială a acestuia cu toate Persoanele Sfintei Treimi. El, chipul,  tine atât de sufletul mintal și rațional al omului, cât și de harul dumnezeiesc, ca energie necreată a Duhului  Sfânt, sau ca comuniune activă a lui Dumnezeu[5].


[1] Fac. 2: 7.

[2] ȘTEFAN BUCHIU, „Chipul lui Dumnezeu în om, temei al aspirației omului către Dumnezeuˮ, în Biserica Ortodoxă Română, An CXVI, nr. 7- 12, p. 294.

[3] Ibidem, p. 295.

[4] I Cor. 15: 45.

[5] DRAGOŞ DEMETRESCU, ⹂Omul cel vechi și omul cel bunˮ, în Biserica Ortodoxă Română, An XVIII, nr. 10, p. 798.

Pr. Bogdan Samfira

ARGUMENTE ANTROPOLOGICE ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

miercuri, noiembrie 3rd, 2021

Primul capitol al cărţii Facerea relatează în detaliu actul prin care Dumnezeu plăsmuieşte, în şase zile (hexaimeron), întreaga creaţie: cosmosul, pământul, plantele, animalele şi, în final, pe om. Acesta este adus la existenţă în urma sfatului treimic, după ce au fost gata toate: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul»” (Fac. 1, 26). Analizând acest important aspect al existenţei noastre, PS Prof. Univ. Dr. Irineu Slătineanul afirmă: „A fi în chipul lui Dumnezeu, sau după chipul lui Dumnezeu, sau a fi chipul lui Dumnezeu nu sunt deloc expresii sinonime. După chip înseamnă că Dumnezeu ar fi creat mai întâi un chip, o imagine prototip, după care a creat pe om. Această imagine intermediară poate fi Înţelepciunea (Cf. Înţ. Sol. 7, 26) sau Logosul. Dar adevăratul Arhetip, după care a creat şi a realizat pe om, este Hristos, care este în forma lui Dumnezeu (Tit. 2, 6), care este chip al lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4). Ansamblul tradiţiei cu privire la acest aspect poate fi rezumat, spunând că omul este după chipul Logosului: şi că el este chip al lui Dumnezeu prin intermediul Logosului, fiind deci chip al Chipului”.[1]

Tot în acest sens, teologul grec Alexandros Kalomiros arată care este cauza autentică şi izvorul întregii creaţiei: „Sfatul veşnic al lui Dumnezeu a fost de a-şi oferi viaţa Sa, viaţa Sfintei Treimi, tuturor făpturilor raţionale pe care le aduce la existenţă, nu din vreo necesitate, ci din iubire. Un abis de necunoscut separă însă natura creată de natura necreată a Divinităţii. Diferenţa dintre natura creată şi necreată este atât de vastă încât nici cea mai desăvârşită din creaturile îngereşti nu o poate depăşi. O creatură este întotdeauna străină de Divinitate, oricât de desăvârşită ar fi. Dar Dumnezeu are planul Său încă înainte de a fi lumea. Vrea să arunce El Însuşi o punte peste abisul dintre Dumnezeu şi creaturile Sale. Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu va uni astfel în propria Sa persoană sau ipostază cele două naturi diferite şi separate de un abis, cea creată şi cea necreată […] ca să insufle naturii create viaţa veşnică”.[2] Aşadar, legătura dintre Dumnezeu şi creaţia Sa este întărită în primul rând prin plăsmuirea omului. Plin de slava dumnezeiască, acesta se învredniceşte de sus a da nume tuturor vietăţilor înainte create, consolidându-se ca o punte de legătură între cele două realităţi cosmice: spirituală şi materială. Sfântul Grigorie Teologul explică pe larg destinaţia omului de a fi microcosmos: „Acum Cuvântul Ziditor, hotărând să le dezvăluie şi să alcătuiască o singură fiinţă însufleţită din amândouă – din zidirea nevăzută şi cea văzută – făureşte Omul, şi luând un trup din materia ce se afla mai înainte, şi punând în el un suflu luat din Sine (despre care Cuvântul ştia că este un suflu raţional şi chip al lui Dumnezeu), ca pe un fel de o a doua lume, măreţ în micime, l-a aşezat pe pământ, Înger Nou, slujitor îmbinându-le pe amândouă, deplin cunoscător al zidirii văzute, dar numai în parte al celei cugetătoare, împărat al tuturor celor de pe pământ, dar supus al Împărăţiei celei de sus, pământesc şi ceresc, vremelnic, şi totuşi nemuritor, văzut, şi totuşi cugetător, la jumătatea drumului între măreţie şi nimicnicie, împreună într-o persoană duhul şi trupul; duh pentru bunătăţile revărsate asupra lui, trup, din pricina culmii la care fusese înălţat; unul, ca să urmeze a vieţui şi a slăvi pe Binefăcătorul său, celălalt, ca să poată suferi, şi prin suferinţă să i se aducă aminte şi să se îndrepteze, dacă cumva s-ar mândri întru măreţia sa; fiinţă vie, cercat aici şi mutat apoi altundeva; şi, spre a îndrăgi taina, îndumnezeit prin atragerea sa de către Dumnezeu”.[3]


[1] PS Prof. Dr. IRINEU SLĂTINEANUL, Omul după chipul lui Dumnezeu, între posibilitatea asemănării şi catastrofa căderii, în Revista „Mitropolia Olteniei”, anul LV, nr. 1-4/2003, p. 8.

[2] Dr. ALEXANDROS KALOMIROS, De la Facere la Apocalipsă (Cele şapte dimineţi, Sfatul veşnic, Râul de foc, Slava materiei), Serie coordonată de Fabian Anton, Traducere de Pr. Ioan Constantin, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2005, p. 41.

[3] SF. GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântare la Sfintele Paşti, în volumul Taina m-a uns, Cuvântări, Traducere din limba greacă, note introductive şi comentarii: pr. dr. Gheorghe Tilea, Ed. Herald, Bucureşti, 2004, p. 235-236.

Pr. Bogdan Samfira